Marea Depresiune din 1929 si recesiunea economica din 2008

Sunt autori in presa romaneasca (dar nu numai) care fac o analogie intre recesiunea economica prin care trecem si ceea ce s-a petrecut in 1929 – 1930, atat prin prisma cauzelor, cat si a posibilelor sale efecte. Daca analizam strict factorii cognitivi si psihologici, pe relatia perceptie – manipulare, fara indoiala ca pot aparea asemanari intre cele doua crize economice, intrucat orice perceptie negativa determinata de manipularea publicului prin vehicularea anumitor informatii, unele avand baza reala, poate declansa un risc sistemic, adica un colaps al pietei financiare. Dupa care, se produce un efect bulgare de zapda.

Cu alte cuvinte, populatia, in functie de gradul ei de structurare, poate fi „stimulata” peste un anumit prag, ca printr-un gen de informatii sa reactioneze intr-un mod anume. S-a incercat si la noi, zilele trecute in sistemul bancar, prin lansarea de zvonuri privitoare la capacitatea de plata a unor banci. Dar, prin mecanisme institutionale s-a evitat aparitia unui risc sistemic. Nu a fost vorba doar de interventiile verbale ale guvernatorului BNR. De aceea, eu cred ca, o criza economica trebuie abordata predominant normativ. Asta nu inseamna ca factorii psihologici trebuie ignorati.

Din perspectiva normativa, recesiunea economica actuala a aparut si evolueaza cu totul diferit fata de criza care s-a produs in urma cu 79 ani. Cauzele recesiunii din 2007-2008 nu sunt aceleasi cu cele din 1929 – 1930. Mecanismele institutionale de interventie au evoluat in ultimele decenii, structura economiei mondiale s-a modificat profund, iar statele colaboreaza intre ele, ceea ce in 1929-1930 nu s-a intamplat. Totodata, actuala criza pare sa fie controlata, dar cu un cost destul de ridicat. Ori, in 1929 nimeni nu si-a pus problema unei coordonari pe plan international sau a unei interventii in piata financiara, intrucat cultura economica dominanta era diferita. Marea Depresiune din 1929 – 1930 a avut efecte negative in plan politic (cel putin in Germania), pe cand recesiunea actuala impinge statele occidentale sa-si redistribuie rolul pe plan mondial, astfel incat, riscul sistemic sa fie mai bine controlat, alaturi de riscul economic si politic ce decurge din agresivitatea unor state nedemocratice sau mafiote, cum sunt Rusia si unele tari musulmane. In fine, este posibil ca recesiunea actuala sa fie debutul unui nou ciclu economic pe termen lung tip Kondratieff, avand ca motor al dezvoltarii o noua revolutie tehnologica (ecotehnologii + IT + nanotehnologii). Ramane de vazut.

Am sa ma concentrez in acest articol asupra Marii Depresiuni din 1929 – 1930 pentru a contura mai bine diferentele fata de situatia prezenta.

Marea depresiune din 1929 – 1939

Depresiunea economica poate fi impartita in 3 perioade. Faza intai, premergatoare aparitiei recesiunii economice din 1929, faza a doua, ce debuteaza in februarie 1929 si se extinde pana in 1933, faza a treia, care a durat din 1933 pana in 1939.

Faza I: 1921-1929

Faza premergatoare debuteaza in 1921 si se intinde pana in prima jumatate a anului 1929. Sigur ca, in intervalul de timp analizat nu este nici o criza, dar apar conditiile care aduc criza. In perioada 1921-1929 FED aplica o politica monetara stricta ce conduce la un proces deflationist. Preturile bunurilor intermediare inregistreaza un declin in intervalul 1922-1929 cu o rata de 0,9% pe an, iar preturile bunurilor de consum cresc in acelasi interval cu o rata de 0,4% pe an.

Productia industriala si agricola creste intr-un ritm mai mare decat cererea interna, daca luam in considerare oferta scazuta de bani (M2) din economie. Reteaua bancara se extinde la 25.000 banci, in conditiile in care iesirile de pe piata sunt de aprox. 1000 banci pe an. Creditul de consum se dubleaza in perioada 1925-1929. Pe baza acestei expansiuni a creditului de consum si in conditiile mentinerii unor salarii mici in randul populatiei (crestere de 8% in perioada 1923-1929), 60% din masini si 80% din radiouri sunt detinute in rate. Totodata, pe intervalul 1925-1929, creditul acordat brokerilor de banci pentru tranzactii pe piata de capital se mareste in detrimentul creditului industrial cu 92%.

La Bursa de Valori din New York-NYSE volumul tranzactiilor creste de la 433 milioane cu titluri 1925 la 757 milioane titluri in 1929. Astfel, investiile la bursa de valori devin mai profitabile decat depunerile de bani in banci. Evident, nu toata lumea putea investi la bursa, ci doar o minoritate, intrucat 0,1% din populatia SUA detinea 34% din totalul economiilor. Prin urmare, 0,1% din populatie, bancile si companiile isi puteau permite sa speculeze la bursa, in timp ce majoritatea populatiei facea rate la bunuri.

Faza a doua: 1929 – 1933

In august 1929 se ajunsese la imprumuturi de 8.5 mld dolari SUA pentru finantarea operatiunilor speculative ceea ce a impins Indicele Dow Jones Industrial Average de la 191 puncte in anul 1928 la 381 puncte in septembrie 1929. Volumul imprumuturilor nu depasea masa monetara in sens restrans M1 care era de aprox. 26.6 mld dolari (M1 = banii aflati in circulatie + depozite care se pot transforma in lichditati).

Populatia cu economii, bancile si firmele investeau masiv in titluri corporative, speculand la bursa pe termen scurt, bazandu-se pe obtinerea unui castig mau bun dintr-un randament ridicat al valorilor mobiliare comparativ cu dobanda bancara. Pentru a stopa cresterea speculatilor, FED (banca federala) a decis cresterea ratei scontului/dobanzii la 6%.

Analizand separat M1 (masa monetara in sens restrans) si M2 (masa monetara intermediara = M1 + depozite pe termen mai mare de 2 ani) nu exista nici un indiciu ca s-ar fi putut ajunge in situatia in care bancile sa nu poata face fata platilor. Prin urmare, FED (banca federala) a judecat corect, la prima vedere. Dar, FED probabil nu a analizat in profunzime structura creditelor bancare, intrucat bancile nu finantau numai speculatiile la bursa, ci si creditul de consum. Apoi, nu trebuie neglijat ca in luna octombrie incepea un nou an financiar in SUA si toate companiile faceau raportari. Pe cale de consecinta, companiile doreau lichiditati ca sa faca plati in contul dividendelor. Asa este si acum. Nu in mod intamplator luna octombrie este o luna cu probleme in SUA. Desi, pana in luna mai a anului 1929, creditul speculativ s-a redus cu 650 milioane dolari, masura de crestere a ratei dobanzii adoptata de FED a restrans pas cu pas masa monetara din economie, ceea ce a condus la declansarea unei crize de lichiditate pe termen scurt, intr-un moment in care volumul tranzactiilor la bursa de valori atingea maxime istorice, iar cei ce jucau nu ma puteau sa-si inchida pozitiile intrucat, din lipsa de bani, nu gaseau cumparatori.

Prin urmare, FED nu a anticipat corect miscarile in piata de capital pe termen scurt si nu a tinut cont de platile ce urmau sa se faca in luna octombrie. FED ar fi trebuit sa micsoreze rata dobanzii ca sa evite o criza de lichiditate. Numai ca a procedat exact invers.

Dupa un maxim istoric in 3 septembrie 1929, Bursa de Valori din New York a scazut cu 17%, dupa care a inceput sa recupereze, dar pe un curs fluctuant. Criza financiara a debutat joi 24 octombrie 1929 si a atins un varf in cursul zilei de marti 29 octombrie. In 5 zile Dow Jones Industrial Average a pierdut 23%. Desi, economai americana intrase in recesiune, in 1930 existau semne de revenire. Totusi, erorile de politica au dus la o prabusire economica fara precedent. In iunie 1930, presedintele Hoover a semnat Legea Smoot – Hawley (de la numele celor doi senatori, initiatori ai legii) prin care tarifele vamale au fost majorate cu 52% pentru aprox. 20.000 produse din import. Legea Smoot – Hawley urmarea protectia produselor agricole americane in fata celor din import, mai ieftine si totodata mentinerea preturilor pe piata interna.

Legea a avut un efect dezastruos asupra economiei americane, intrucat si alte tari au adoptat masuri de retorsiune. Confruntandu-se cu un protectionism generalizat in comertul international, exporturile americane au scazut cu 61%, iar importurile cu 66%, ceea ce a impins economia americana in depresiune si odata cu ea si restul lumii. Pana in 1933, Produsul Internt Brut real al SUA a scazut cu 29%. Datorita cereri agregate scazute, preturile s-au redus la toate produsele in medie cu peste 30%. Numai produsele agricole au scazut cu 51%, in conditiile in care aprox. 30% din populatie lucra la acea data in agricultura. Intrucat nu a existat un plan de salvare, mii de banci au intrat in faliment. In intervalul 1929-1933, au disparut aprox. 10.000 banci, din 25.000 cat existau in 1929.

Contractia cererii agregate au fortat patronii sa-si restranga activitatea industriala sau sa o inchida. In anul de varf al depresiunii, 1933, somajul a ajuns la 24,9%, respectiv 12 milioane de persoane. Dar, in anul de varf al recesiunii se infiinteaza Corporatia de Finantare a Reconstructiei (Reconstruction Finance Corporation) pentru finantarea lucrarilor la autostrazi, a ipotecilor la imprumuturi agricole, a bancilor si afacerilor. Aparitia acestei corporatii, alaturi de modificarea legislatiei bancare (Legea Glass Steagall) au fost singurele masuri pozitive luate de administratia Hoover si care au ajutat economia americana sa-s revina putin in urmatorii ani, prefigurand sub aspect institutional, ceea ce Roosevelt a denumit „New Deal”.

Faza a treia 1933-1939

Perioada cuprinsa intre anii 1933-1939 este de revenire. Administratia Roosevelt lanseaza mari proiecte de lucrari publice sub deviza „New Deal”, pe structura institutionala creata de Hoover. Se aplica reforme in sistemul bancar, se pun bazele unei noi structuri ale pietei imobiliare care functioneaza in esenta pana in prezent si se aplica programe de salvare. Prin Economy Act, se reduc salariile angajatilor din sectorul public si pensiile veteranilor de razboi cu 40%. De asemenea, se aplica un program in favoarea fermelor agricole. Dolarul se devalorizeaza in raport cu aurul. Stocul de bani se situeaza insa sub nivelurile anterioare anului 1929.

Cu toate acestea, economia americana intra in recesiune in 1937-38. Motivul ? Fara sa faca o corelatie stransa intre cresterea ofertei agregate de marfuri si cresterea cantitatii de bani, FED a majorat cu 50% rezervele minime obligatorii ale bancilor, ceea ce a condus la scaderea stocului de bani si a productiei reale din economie. Asa a intrat economia din nou in recesiune. Productia industriala iarasi scade, iar somajul revine la 19%. A fost un exemplu de proasta evaluare a evolutiei inflatiei si o comunicare deficitara intre FED si guvernul federal. Intr-un fel s-au repetat greselile din 1929.

Concluzii

Criza din 1929-1930 s-a declansat datorita maririi ratei dobanzii de FED (bancii centrale), precum si aplicarii unor masuri protectioniste care au dus la contractia comertului international. Deci, criza a aparut datorita unor masuri de tip interventionist, aplicate in momente nepotrivite si care se bazau pe evaluari gresite. In plus, colaborarea intre diferite organizatii publice ale statului american a fost proasta.

Criza din 2007-2008 isi are sursa in expansiunea creditului ipotecar, incurajata de micsorarea repetata a ratei dobanzii de FED, in modificarea legislatiei bancare (legea Glass Steagall din 1933) sii in creditarea populatiei cu venituri mici pentru achizitia de case, conform legii Community Reinvestment. Deci, criza prn care trecem in prezent este provocata tot prin masuri de ordin interventionist, dar aplicate pe un interval de timp mult mai mare decat in anii 20-30 si care acopera unul sau mai multe cicluri economice de durata scurta sau medie (nu fac analiza ciclurilor acum). Apoi, aceste masuri de ordin interventionist difera fata de ce s-a petrecut acum 79 de ani. De pilda, politica monetara aplicata in ultimii ani in SUA se afla la polul opus de cea din anii 30.

Spre deosebire de anii 1929-1930, nici o tara si nici o organizatie regionala gen UE sau NAFTA nu a adoptat masuri de natura protectionista in comertul international. In fine, chiar daca acum pare sa revina la moda statul interventionist ca salvator de vieti si inimi, exista suficiente exemple care demostreaza nocivitatea unei interventii a statului, indiferent de amplitudinea acesteia. Dovada ce a fost in anii 30. Este adevarat ca astazi legaturile intre stat si economie sunt cu mult mai puternice decat in urma cu 80 de ani. De aceea, interventia statului tine mai mult de aceasta intrepatrundere decat de esecul pietelor.

In privinta masurilor de diminuare a efectelor unei crize, iarasi exista diferente. Tarile occidentale colaboreaza pentru diminuarea efectelor crizei de pe piata financiara, pe cand in anii 30″ nu exista un mecanism de consultare, informare sau de cooperare. In anii 30″ oamenii politici nu s-au gandit la salvarea bancilor prin injectie de lichiditati, cum se procedeaza acum. Acest aspect, ca parte a politicii de stabilizare, a fost sesizat si analizat in 1963 de Milton Friedman si Anna Swartz in lucrarea „Istoria Monetara a SUA, 1867-1960. Constat ca SUA si tari ale UE isi salveaza sistemul bancar, pe baza gandirii lui Friedman de acum 40 ani. Masura, poate are o parte pozitiva. Deocamdata nu se vede si partea negativa, asa cum se intampla in orice tratament. Vom vedea in cateva luni sau in ani. Depinde cat tine criza.

In orice caz, masura de salvare a sistemului bancar se aplica diferit de la tara la tara. SUA prefera un model mai liberal de salvare a sistemului bancar, pe cand europenii unul mai socialist, dar altfel decat s-a prezentat in presa romaneasca. De pilda, Marea Britanie a nationalizat cu 3 saptamani in urma mai multe banci. Aceasta „nationalizare” bancara din Marea Britanie nu seamana sub nici o forma cu nationalizarile din anii 1946-1951 decise de guvernul laburist condus de Clement Atlee (la vremea aceea statul britanic dobandise 20% din economie, mai putin decat exista in Romania anului 2008). In septembrie 2008, statul britanic a cumparat de la banci actiuni preferentiale, care nu-i confera drept de vot in adunarea generala a actionarilor. Prin urmare, „nationalizarea” bancara de acum este total diferita de modelul de nationalizare practicat in urma cu 60 de ani, intrucat nu aduce atingere actionarilor. Este mai mult o afacere pe termen mediu decat o decizie politica. Probabil, la momentul la care criza va fi depasita, actiunile vor creste, iar guvernul britanic va vinde actiunile preferentiale cu un randament bun. Cam asa a fost ratiunea, nu numai de salvare a bancilor.

Peste cateva luni, cand eu sper ca „varful crizei” va trece, vom putea analiza mai bine atat interventia statului in producerea crizelor economice, cat si interventia statului pentru inlaturarea unei crize economice. In orice caz, se vor produce lent, dar sigur, cateva schimbari majore in lume.

In buna masura, informatiile publicate mai sus se bazeaza pe un articol semnat de autor si care a aparut cu 3 saptamani in urma in ziarul Bursa.