Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European si a Consiliului Europei din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii in materie civila si comerciala
Prezenta directiva ar trebui sa se aplice cazurilor in care o instanta trimite partile sa recurga la mediere sau in care dreptul national prevede medierea. Mai mult decat atat, in masura in care un judecator poate actiona ca mediator in conformitate cu dreptul national, prezenta directiva ar trebui sa se aplice de asemenea medierii efectuate de un judecator care nu este implicat in nicio procedura judiciara conexa domeniului sau domeniilor litigioase.
Aplicarea acestei directive nu ar trebui, insa, sa fie extinsa la demersurile instantei sau ale judecatorului sesizat cu solutionarea unui litigiu, in contextual procedurii judiciare privind litigiul respectiv, sau la cazurile in care instanta sau judecatorul sesizat solicita asistenta sau consiliere din partea unei persoane competente.
Prezenta directiva nu ar trebui sa se aplice negocierilor precontractuale si nici procedurilor cvasijudiciare, precum anumite sisteme de conciliere judiciara, sisteme de solutionare a plangerilor consumatorilor, arbitrajul si deciziile expertilor, sau procedurilor in cadrul carora persoanele sau organele care conduc procedura emit o recomandare oficiala, ce poate fi obligatorie sau nu, privind solutionarea litigiului.
Medierea nu ar trebui considerata o solutie inferioara procedurii judiciare din cauza faptului ca respectarea acordurilor rezultate in urma medierii ar depinde de bunavointa partilor. Prin urmare, statele membre ar trebui sa asigure partilor unui acord scris rezultat in urma medierii posibilitatea conferirii unui caracter executoriu continutului acestuia.
Un stat membru ar trebui sa aiba posibilitatea de a refuza recunoasterea caracterului executoriu al unui acord numai in cazul in care clauzele acestuia sunt contrare dreptului sau, inclusiv dreptului international privat al acestuia, sau in cazul in care legislatia acestuia nu prevede posibilitatea pentru continutul acordului respectiv de a dobandi caracter executoriu. Un astfel de caz ar putea fi cel in care acordul cuprinde obligatii care, prin natura lor, nu pot avea caracter executoriu.
Obiectivul si domeniul de aplicare
Obiectivul prezentei directive este de a facilita accesul la solutionarea alternativa a litigiilor si de a promova solutionarea pe cale amiabila a acestora prin incurajarea utilizarii medierii si asigurarea unei relatii echilibrate intre mediere si procedurile judiciare.
(2) Prezenta directiva se aplica, in cazul litigiilor transfrontaliere, in materie civila si comerciala, exceptand acele drepturi si obligatii de care partile nu pot dispune in conformitate cu legislatia aplicabila corespunzatoare. Directiva nu se aplica, in special, chestiunilor fiscale, vamale sau administrative si nici raspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale in exercitarea autoritatii publice („acta iure imperii”).
(3) In prezenta directiva, termenul „stat membru ” inseamna statele membre cu exceptia Danemarcei.
Litigii transfrontaliere
(1) In sensul prezentei directive, un litigiu transfrontalier este acela in care cel putin una dintre parti isi are domiciliul sau resedinta obisnuita intr-un alt stat membru decat cel al oricarei alte parti la data la care:
(a) partile decid sa recurga la mediere dupa aparitia litigiului;
(b) medierea este impusa de instanta;
(c) exista o obligatie de a recurge la mediere care reiese din dreptul national; sau
(d) o invitatie este adresata partilor, in sensul articolului 5.
(2) Fara a aduce atingere alineatului (1), in sensul articolelor 7 si 8, un litigiu transfrontalier este in egala masura cel in care procedurile judiciare sau arbitrale care au urmat medierii intre parti sunt initiate in alt stat membru decat cel in care partile isi au domiciliul sau resedinta obtinuita la data mentionata la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c).
(3) In sensul aplicarii alineatelor (1) si (2), domiciliul se determina in conformitate cu dispozitiile articolelor 59 si 60 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
In sensul prezentei directive se aplica urmatoarele definitii:
(a) „mediere” inseamna un proces structurat, indiferent cum este denumit sau cum se face referire la acesta, in care doua sau mai multe parti intr-un litigiu incearca, din proprie initiativa, sa ajunga la un acord privind solutionarea litigiului dintre ele, cu asistenta unui mediator. Acest proces poate fi initiat de catre parti, recomandat sau impus de instanta sau prevazut de dreptul unui stat membru. Aceasta include medierea efectuata de un judecator care nu este implicat in nicio procedura judiciara conexa litigiului in cauza. Medierea exclude demersurile instantei sau ale judecatorului sesizat de a solutiona litigiul pe parcursul procedurilor judiciare privind litigiul in cauza;
(b) „mediator” inseamna orice tert chemat sa conduca procesul de mediere intr-o maniera eficace, impartiala si competenta, indiferent de denumirea sau de profesia tertului in statul membru respectiv si de modul in care tertul a fost numit sau i s-a solicitat sa efectueze medierea.
Asigurarea calitatii medierii
(1) Statele membre incurajeaza, prin orice mijloace pe care le considera potrivite, elaborarea unor coduri voluntare de conduita si acceptarea acestora de catre mediatori si organizatiile care furnizeaza servicii de mediere, precum si a altor mecanisme eficace de control al calitatii privind furnizarea serviciilor de mediere.
(2) Statele membre incurajeaza formarea initiala si continua a mediatorilor pentru a asigura efectuarea unei medieri eficace, impartiale si competente fara de parti.
Recurgerea la mediere
(1) O instanta la care a fost introdusa o actiune poate, atunci cand este cazul si avand in vedere toate circumstantele cazului respectiv, sa invite partile sa recurga la mediere pentru a solutiona litigiul. Instanta poate, de asemenea, invita partile sa participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere daca astfel de sesiuni sunt organizate si sunt usor accesibile.
(2) Prezenta directiva nu aduce atingere legislasiei nationale conform careia recurgerea la mediere, inainte sau dupa inceperea procedurii judiciare, este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sanctiuni cu conditia ca o astfel de legislatie sa nu impiedice partile sa isi exercite dreptul de acces la sistemul judiciar.
Caracterul executoriu al acordurilor rezultate in urma medierii
(1) Statele membre asigura partilor, sau uneia dintre parti cu consimtamantul expres al celorlalte, posibilitatea de a solicita dobandirea caracterului executoriu al continutului acordului scris rezultat in urma medierii. Continutul unui astfel de acord dobandeste forta executorie, cu exceptia cazului in care fie continutul acordului este contrar dreptului statului membru in care este facuta solicitarea, fie dreptul acelui stat membru nu prevede posibilitatea conferirii acestuia un caracter executoriu.
(2) Continutul acordului poate dobandi caracter executoriu printr-o hotarare, decizie sau act autentic emise de o instanta sau de o alta autoritate competenta in conformitate cu dreptul statului membru in care a fost facuta solicitarea.
(3) Statele membre comunica Comisiei denumirile instantelor judecatoresti sau ale altor autoritati competente sa primeasca cereri in conformitate cu alineatele (1) si (2).
(4) Nicio dispozitie a prezentului articol nu aduce atingere normelor aplicabile recunoasterii si executarii in alt stat membru a unui acord al carui continut a dobandit caracter executoriu in conformitate cu alineatul (1).
Confidentialitatea medierii
(1) Dat fiind ca este de dorit ca medierea sa aiba loc intr-un mod care respecta confidentialitatea, statele membre se asigura ca, cu exceptia cazului in care partile hotarasc altfel, nici mediatorii, nici cei implicati in administrarea procesului de mediere sa nu fie obligati sa aduca probe in cursul procedurilor judiciare civile si comerciale sau in cursul procedurilor arbitrale privind informatii rezultate din sau in legatura cu procesul de mediere, cu exceptia cazului in care:
(a) acest lucru este necesar pentru considerente imperioase de ordine publica ale statului membru respectiv, in special pentru a asigura protectia interesului superior al copilului sau pentru a impiedica vatamarea integritatii fizice sau psihice a unei persoane; sau
(b) divulgarea continutului acordului rezultat in urma medierii este necesara punerii in aplicare sau executarii acestuia.
(2) Nicio prevedere din alineatul (1) nu impiedica statele membre sa adopte masuri mai stricte pentru a proteja confidentialitatea medierii.
Efectul medierii asupra termenelor de decadere si de prescriptie
(1) Statele membre se asigura ca partile care aleg medierea in vederea solutionarii unui litigiu nu vor fi ulterior impiedicate sa initieze o procedura judiciara sau arbitrala privind respectivul litigiu ca urmare a implinirii unor termene de decadere sau de prescriptie extinctive pe durata procesului de mediere.
(2) Alineatul (1) nu aduce atingere dispozitiilor privind termenele de decadere si de prescriptie din acordurile internationale la care sunt parti statele membre.
Informarea publicului larg
Statele membre incurajeaza, prin orice mijloace pe care le considera potrivite, punerea la dispozitia publicului larg, in special pe internet, a informatiilor privind modalitatile de contactare a mediatorilor si a organizatiilor care ofera servicii de mediere.
Informatii referitoare la autoritatile si instantele competente
Comisia face publice, prin orice mijloace corespunzatoare, informatiile referitoare la instantele sau autoritatile competente comunicate de catre statele membre in conformitate cu articolul 6 alineatul (3).
Revizuirea
Nu mai tarziu de 21 mai 2016, Comisia prezinta Parlamentului European, Consiliului si Comitetului Economic si Social European un raport privind aplicarea prezentei directive. Acest raport analizeaza evolutia medierii in Uniunea Europeana si impactul prezentei directive in statele membre. Daca este necesar, raportul este insotit de propuneri in vederea adaptarii prezentei directive.
Av. Coltuc Marius Vicentiu