Acum, cand „telenovela Oltchim” e pe sfarsite, ne putem aminti ca Romania nu a fost dintotdeauna o tara bananiera, unde investitorul privat scoate banii cu sacii de la banca pentru a plati salariile la firma de stat pe care nu a cumparat-o.
Ziua de luni, 1 octombrie 2012 a fost una halucinanta pentru economia romaneasca: Dan Diaconescu se lauda in fata televiziunilor ca a luat de la banca milioane de euro in bani gheata ca sa-si exercite, in fata angajatilor combinatului chimic, atributiile de patron. Numai ca „patronul” nu achitase cele 45 milioane de euro cat au costat actiunile, astfel ca nu era deloc patron.
Ei bine, cu ceva ani in urma, astfel de scene ar fi fost imposibile. Pe atunci, Fondul Proprietatii de Stat administra 70% din companiile publice care urmau sa fie privatizate, restul de 20% fiind impartit celor cinci Fonduri ale Proprietatii Private (actualele SIF-uri).
FPS vindea firmele prin negociere directa sau prin licitatie (cu strigare, cu oferta in plic etc). In functie de modul in care se facea privatizarea, renumele pe piata, experienta in domeniul de activitate al firmei, cifra de afaceri erau criterii care cantareau la alegerea viitorului proprietar.
Participantii la licitatie veneau cu scrisori de garantie prin care demonstrau ca detin sumele promise si pot indeplini obiectivele asumate. Oferta nu se referea numai la pretul platit pe actiuni, ci putea sa cuprinda si planul de investitii, achitarea datoriilor companiei, pastrarea unui anumit numar de locuri de munca si a specificului afacerii pentru o perioada data.
FPS avea o directie post-privatizare care urmarea felul cum noii proprietari isi duceau la bun sfarsit angajamentele din contract.
Ca agent economic, pana cand apucai sa te implici intr-o privatizare, duceai tratative cu reprezentanti ai structurilor guvernamentale. Exista Agentia Romana de Dezvoltare, mai tarziu Agentia Romana pentru Investitii Straine (ARIS).
De ce v-am plictisit cu toate aceste amanunte? Pentru ca pe vremea aceea, unul ca Dan Diaconescu s-ar fi apropiat de o intreprindere ca Oltchim poate doar ca sa traga cateva cadre pentru OTV.
In Romania au venit si au cumparat firme de stat nume ca ArcelorMittal (care a achizitionat Sidex Galati), Renault (Dacia), Erste (BCR impreuna cu fostul Bancorex), Raiffeisen (Banca Agricola), OMV (Petrom), Daewoo (santierul naval de la Mangalia si uzina auto de la Craiova), Ford (uzina de la Craiova, dupa ce a fost abandonata de sud-coreeni), Kvaerner (IMGB) si lista poate continua.
Nu toate privatizarile au fost afaceri de succes. Dar un circ mediatic precum cel de la Oltchim era exclus. Un circ mediatic pe care guvernantii trebuia sa-l evite, daca nu din respect pentru angajatii combinatului valcean, macar din grija fata de imaginea Romaniei.
Am tot criticat privatizarile anterioare, pe motiv ca „ne-au luat strainii averea tarii pe nimic”. Uitam ca „averea tarii” insemna, in multe cazuri, intreprinderi socialiste inglodate in datorii, de unde se fura pe rupte. CFR sta marturie si azi, cu infrastructura jefuita aproape zilnic si vanduta de hoti la fier vechi.
Acum am vazut si alternative la „strainii cei lacomi si nemilosi”: Dan Diaconescu si compania lui de zgomot.