Casa Capșa – regina Micului Paris de la 1852. Povestea celebrei cafenele din București, loc interzis femeilor, dar preferat de marile personalități ale vremurilor trecute

Casa Capșa – Aici a funcționat probabil cea mai bună cofetărie din lunga și tumultuoasa istorie a capitalei noastre, iar dulciurile pregătite în laboratoarele acestei cofetării au avut o faimă ce a trecut de granițele regatului de atunci. Figuri mondene, artiști, poeți și chiar politicieni celebri au trecut pragul Casei Capșa, împrumutând din magia acelui loc ce atrăgea geniile ca un magnet. Ca și alte entități sau oameni minunați și lumina Capșei a fost stinsă odată cu instaurarea regimului comunist.

Calea Victoriei, numărul 36: Casa Capșa

Casa Capșa se ridică, maiestuoasă, și în zilele noastre, desi povestea ei este din ce în ce mai puțin și mai vag cunoscută. Astăzi, Casa Capșa înseamnă un complex care cuprinde un hotel de cinci stele, un restaurant, o cofetărie dar și câteva elemente specifice contemporaneității precum sălile private și cele de conferință, elemente care, în opinia celor care cunosc și iubesc moștenirea sufletească a fostei Capșa, nu au nimic în comun cu spiritul de altădată.

Cu mai mult de un veac în urmă, aici bătea inima Bucureștiului. Erau oameni care spuneau că la Capșa „se fac și se desfac guvernele”, iar faptul că la mesele Capșei se așezau cei mai de seamă scriitori ai vremurilor, ciocnind pahare cu matematicienii de seamă și politicienii de atunci este un argument că acei oameni, cei care spuneau că la Capșa se decide politica țării, aveau dreptate. Pe lângă politică și dispute literare, o morișcă incredibilă a bârfelor aureola celebra cafenea.

În anii în care Capșa lumina întreaga capitală, centrul nu era animat de bolizi și de tinere femei cu vizite dese la chirurgii plasticieni. Afacerile de succes împodobeau Calea Victoriei și împrejurimile ei.

Magazinul de alimente al fraților Dinischi oferea cumpărătorilor delicatese și bunătăți speciale, nu departe bucureștenii puteau trece pragul lui „Gheorghe și Ene Filipescu”, pantofari reputați, respectați în întreaga țară, „Bișovschi” oferea domnițelor pălării de calitate cum numai la Paris se mai găseau, iar „Fundănescu” era un magazin universal extrem de dotat și de iubit de către bucureșteni.

Studenții și iubitorii de carte (în anii aceia erau mai puțini studenți dar și mai mulți iubitori de carte în București) se delectau la intersecția Academiei cu Calea Victoriei, intrând în „Cartea Românească”, minunata librărie, papetărie, cu editură proprie dar și cu magazin de jucării.

Acolo unde Victoriei se îmbrățișa cu Lipscaniul erau Galeriile Lafayette, o replică, dar una atât de frumoasă, a celebrului magazin parizian, locul în care iubitorii de lux își puteau domoli setea de haine cu branduri celebre ale vremurilor.

Casa Capșa are o poveste foarte frumoasă, iar prologul ei începe devreme în istorie, la mijlocul secolului al XIX-lea. Atunci nepoții unui cojocar român cu rădăcini macedonene au scris primul cuvânt al legendei de azi. Au urmat secole în care parfumul de glorie al locației s-a estompat, clienții nu mai au farmecul de altădată și nici produsele nu mai sunt aceleași. Pe pereții cafenelei de azi doar pozele frumos înrămate mai amintesc de dulcele trecut.

Așadar, în anul 1667 Bucureștiul este martorul deschiderii primei cafenele. Domnea Radu Leon. Peste mulți ani, în 1882, deja se putea comanda cafea în 35 de cofetării. Prima dintre cofetării, inaugurată fără fast, fără a se bănui ce rezonanță istorică va avea peste mai mult de un secol, a fost însă Capșa, înființată în 1852.

Familia Capșa, familia deținătoare, avea origini macedo-române și intrase în București în jumătatea a doua a veacului al XVIII-lea. Istoria l-a reținut pe primul dintre ei ca fiind Dumitru, un cojocar bun cu afacere proprie, prăvălia din centru, situată în piața Sfântul Anton, chiar în fața intrării de astăzi a Hanului lui Manuc, informație extrasă din volumul I al lucrării semnate de George Potra, „Bucureştii de ieri”, volum apărut la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică în anul 1990.

Cojocarul Dumitru a avut o familie relativ mare, cu patru fii, doar cel mai mic dintre ei, Constantin, preluând meseria tatălui. Constantin a vrut o familie și mai mare și din căsnicia cu o fată din Ploieşti au rezultat doisprezece copii. Vasile, Anton, Constantin şi Grigore au avut, la mijlocul secolului XlX, ideea de a fonda o cofetărie care să poarte numele familiei.

Așa a apărut Casa Capșa, un nume și un local care vor deveni celebre în întreaga Europă. Istoria consemnează data de 6 iulie 1852 ca ziua în care bucureștenii care își făceau plimbarea de seară pe Mogoşoaiei au intrat și la proaspăta cofetărie „La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa”.

Șaptesprezece ani mai târziu, când brandul devenise extrem de cunoscut și de apreciat, doar Constantin şi Grigore Capşa mai conduceau afacerea familiei. Grigore Capşa a plecat în Franța pentru a învăța tainele cofetarilor de la „Casa Boissier”. În timpul stagiului parizian a avut un stand cu produsele sale, cele româneşti la Expoziţia din Paris.

Atunci când Grigore a revenit la București, numele afacerii familiei a fost schimbat în „La doi fraţi, Constantin şi Grigore Capşa”. Vor trece anii și Constantin va renunța la partea lui de afacere. Grigore, unicul proprietar, se va extinde din ce în ce mai mult, astfel încât, în câțiva ani, va deține un hotel dar și „Salonul de consumaţie”, redenumit în 1886 „Cafeneaua Capşa”.

Omenirea nu începuse să numere al douăzecilea secol demult atunci când, la 23 decembrie 1902, murea Grigore Capșa, cel care, după ce furase de la Paris poezia și savoarea de mai târziu ale Capșei, condusese timp de 34 de ani minunata afacere bucureșteană. Povestea a fost dusă mai departe de Ștefan, nepotul său, fiul fratelui Constantin.

După moartea lui Grigore Capşa (23 decembrie 1902), care a condus 34 de ani Casa Capşa, urmează la conducerea firmei nepotul său Ştefan, fiul lui Constantin. Înainte de deces omul Grigore Capșa ajunsese o adevărată celebritate a capitalei, numele său regăsindu-se și în presa timpului.

Era un personaj activ politic, simpatizant al Partidului Conservator, iar clientela lui fidelă era, lucru firesc, de altfel, formată din boieri conservatori, unii dintre ei marcanți membri ai parlamentului.

Ziariștii cunoșteau acest aspect și erau nelipsiți de la mesele Capșei, avizi să ia pulsul actualității politice, mereu gata să scrie un material de presă.

Ștergem de praf ziarul „Curentul” din 16 iunie 1944 și citim pagina a doua, îngălbenită de trecerea timpului:
„Aici se puneau la cale marile campanii de presă, farsele homerice făcute adversarilor, aici se strecurau insinuările perfide şi sugestiile pentru Coroană.”

Vezi și: 1 decembrie. Radiografia anilor glorioși dinainte și după 1918. Locurile emblematice în care s-a scris istoria țării

Dar nu numai politica era cea care dădea viață Capșei. Tot aici se adunau, după premierele pieselor de teatru sau după ultimul vals al balurilor, artiștii și scriitorii bucureșteni. Tot în „Bucureștii de ieri”, George Potra scrie:

„În salonaşele de la Capşa a rîs Reichemberg cea cu dinţii de mărgăritar, Cleo de Merode, iubita lui Leopold al II-lea, Jane Hading sau cei mai frumoşi umeri ai Franţei, dar şi Cora Laparcerie, Blanche Toutain, Sarah Bernhardt”.

Localul primea și alte personaje celebre precum dansatorile americane Barriso, două frumoase surori de care se îndrăgostise întreg Bucureștiul. Se povestește și azi că una dintre surori avea obiceiul de a se deghiza în bărbat și de a traversa Podul Mogoşoaiei îmbrăcată în bărbat. Clientela hotelului era completată de boierii care veneau cu afaceri în capitală și de intelectualii ce veneau la studii.

La fel ca Bolta Rece a Iașilor, Capșa se bucura de prezența zilnică a marilor gazetari și scriitori, însoțiți uneori de politicieni mari. Amintim dintre ei pe Duiliu Zamfirescu, Tudor Muşatescu, Ion Minulescu, Mihail Sorbul, Mircea Damian, Eugen Barbu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu.

Ai mai putea citi: Atletul Albanez – Afacerea Memishilor din Slatina. Prăvălia celor mai iubiți albanezi din România a marcat filele de istorie din anii ’80

O așa aleasă clientelă nu avea cum să nu dea naștere unei atmosfere senzaționale, unor legende ce vor rezista peste secole. Glumele mai bune sau mai proaste, aroganțele fine și dialogurile încinse erau la ordinea zilei. Se spune că Tudor Mușatescu a fost întrerupt într-o seară în care erupea verbal la Capșa de o tânără poetă, astfel: „Vai, maestre, teribil de spiritual mai eşti! Nici nu ştii cât ne-am distrat. Lângă dumneata mai prindem şi noi niţel duh”. Marele Mușatescu a răspuns, hâtru, domnișoarei:

„N-aveţi nicio grijă, doamnă, nu se ia!”

Cafeneaua era deschisă, negreșit, zilnic, încă ce la ora 7. Se ridicau obloanele, iar scaunele și mesele erau aranjate perfect doar câteva minute. Liniștea Capșei era spartă în milioane de bucățele de haos în câteva clipe. Exista o poveste care spunea că primul client era întotdeauna poetul-matematician Dan Barbilian, cunoscut în lumea literelor ca Ion Barbu.

Poetul iubea cafeaua la filtru, avea propria sa masă, una situată în centrul cafenelei, o masă transformată uneori și în birou. Condica de reclamații a păstrat mulți ani și o consemnare a lui Barbu. Supărat, după ce admonestase verbal un ospătar, scrisese:

„N-am să mai calc în această speluncă”. Atent, aflându-se la altă masa, Şerban Cioculescu i-a cerut unui alt ospătar să îi arate condica, crezând că poetul scrisese un poem.

Sunt și alte istorii frumoase scrise în condica frumoasă a cafenelei. Aflăm, astfel, că romancierul Camil Petrescu servea cafeaua cu lapte la ora nouă și jumătate și că mereu se îmbufna pentru că primea frișcă, desi niciodată nu cerea.

Minulescu, Zharia Stancu sunt alți scriitori mari ce iubeau Capșa, nelipsiți de la mesele cafenelei, alături de Theodor Pallady, cel care a avut o camera închiriată pentru un an și mânca numai la restaurantul de la parter. Capşa avea și un jurnalist „de casă”, pe Lambru. Acesta își stabilise ca sediu neoficial al redacției pragul ferestrei ce dădea spre Calea Victoriei. Era omul care aducea ziarele atât de râvnite.

Virgilică era un alt personaj al cafenelei, un om al străzii, un om cu deficiențe mintale, un protejat al clienților cofetăriei. Glumeți, unii scriitori îi ofereau sume mici pentru a merge și a înjura un alt scriitor. Primea răspuns, o palmă amicală sau o sumă de bani pentru a întoarce înjurătura.

Se spune că Virgilică te saluta pentru un leu, te saluta și spunea „mulțumesc” pentru doi, înjura la cerere pentru trei, pentru patru ducea o înjurătură pentru un scriitor, iar pentru cinci lei încerca să sărute o damă care trecea pe Calea Victoriei, informații extrase din aceeași frumoasă carte a lui Potra.

Mergeți, așadar, la Capșa și încercați să simțiți istoria ei, să căutați parfumul secular de glorie a cafenelei despre care Nicolae Crevedia scria un catren ce a rămas, de asemenea, înțepenit în istoria Bucureștilor:
„La Capşa, unde vin toţi seniorii/ Local cu două mari despărţituri:/ Într-una se mănâncă prăjituri, / Într-una se mănâncă scriitorii”.

Vezi și: Generalul Pacepa. Un munte de legende și o avere de 80.000 de dolari în anii ’70. Spionul care l-a trădat pe Ceaușescu și a scris istorie în România