Conacul Bilcescu-Alimănişteanu, de la comoara României anilor 1930, la paragina contemporană. Povestea unică a castelului unuia dintre creatorii Băncii Naționale

Conacul Bilcescu-Alimănișteanu, o poveste cum nu s-a mai văzut, o comoară, un destin, o paragină. Despre Sarmiza Bilcescu-Alimănişteanu știm că a fost prima femeie din lume care a obținut un doctorat în drept. A fost, astfel și prima femeie care a profesat avocatura pe continentul nostru,  impresionând în anii aceia prin personalitatea ei complexă, prin elocință și spirit de luptă, pentru că numele Sarmizei este o bornă importantă și în lupta femeilor pentru emancipare. A muncit enorm pentru acest deziderat.

Conacul Bilcescu-Alimănişteanu o comoară în paragină

Vezi și: Peggy Guggenheim – adevărata salvatoare a operelor lui Brâncuși. Cum a salvat moștenitoarea a aproape 3 milioane de dolari ceea ce au lepădat George Călinescu și Mihail Sadoveanu

Sarmiza făcea parte dintr-o ilustră familie boierească, familia Bilceștilor, ilustră mai ales din punct de vedere al curățeniei sufletești, pentru că nu erau un nume mare. Erau boieri mici, apropiați de țărănime, cu un spirit national exacerbat, doritori de a face parte dintr-o țară liberă, cu perspective de modernizare socială și economică.

Dumitru Bilcescu locuia în Muscel, putând fi categorisit din punct de vedere istorico-social ca un mic boier progresist. Istoricii au scos în evidență faptul că tipărea manifeste în teascurile ascunse în grădina de la Bilceşti, ajutați de fraţii Roată. Parcă inspirat de Tolstoi, iubea cu sinceritate țăranii, iar apropierea sa de politica liberală îi dădea posibilitatea de a încerca să schimbe lucrurile în favoarea acestora. La moșia de la Bilcești venea deseori și Ion Brătianu.

Soția lui Dumitru Bilcescu se născuse în familia Georgian și avea tot ceea ce trebuia să aibă o soție de boier cu vederi progresiste în anii aceia: pasiunea pentru artă, gusturi fine pentru literatură, în anii în care aceasta își trăia gloria. Conacul familiei Bilcescu nu avea garduri, o alegere deliberată, simbolică, pentru a afișa dragostea pentru țărani.

Aceștia nu trenuiau astfel „să intre” la boieri atunci când aveau o nevoie sau o supărare. Timp de opt ani, în frumoasa grădină a conacului, teascurile Bilceștilor au tipărit, ilegal, afișe și manifeste politice, adevărate strigăte de disperare ale românimii înainte dar și după revoluția pașoptistă.

Nimeni nu se gândea că în liniștea Muscelului, relativ departe de capitală, în miez de noapte teascurile erau de fapt tiparnițe care urzeau mișcări populare ample, la lumina lumânărilor de seu. Din inima Muscelului plecau astfel broșuri nesemnate, apeluri la demnitatea națională.

Dumitru Bilcescu, bun prieten și cu Goleștii, cu familia Rosetti dar și cu Ion Ghica, ajunsese şef al controlului la Ministerul de Finanţe, funcție pe care o abandonează, demisionând pentru a dedica timp, eforturi îndeplinirii dorinţelor Divanului ad-hoc. Alături de ceilalți membri marcanți ai Partidului Liberal luptă pentru fondarea unei bănci românești. Vor avea succes și în acest proiect și numele lui Dumitru Bilcescu va rămâne în istorie și ca unul dintre creatorii Băncii Naţionale.

Boierul era și un mare, sincer iubitor al culturii, un om care conștientizase timpuriu importanța educației în dezvoltarea oamenilor. Astfel, nu a ezitat să își înscrie fiica la Facultatea de Drept din Paris. Pare o banalitate astăzi, în vremuri în care fetele pot merge la orice facultate, în orice țară de pe orice continent.

În epoca aceea femeile nu însemnau aproape nimic pe plan social. Mama fetei ar fi preferat Facultatea De Litere, doar pentru că părea un domeniu accesibil și femeilor. Sarmiza copilărise înconjurată de copiii familiei Brătianu, o prietenie deosebită dezvoltând cu Ion I. C. Brătianu, de aici plecând probabil și ideile ei revoluționare, de ridicare socială. Simțea și declara, asemenea tatălui ei, că simte că își trage seva din țărâna satului, din pământul eroic al Muscelului, nu din betoanele orașului.

Conacul Bilcescu-Alimănișteanu:

O istorie scurtă a copilăriei Sarmizei ar începe cu data de 27 aprilie 1867, când a venit pe lume. Mama ei simte încă de la vârsta de cinci ani a copilei o masculinitate latentă, tatăl Dumitru chiar alintând-o „băiatul meu”. Copilăria şi adolescenţa le petrece la ţară, lecturând, făcând dese plimbări pe văile și dealurile frumoase ale Muscelului, trântind în joacă pe Ionel, Vintilă și Dinu, copiii Brătienilor.

Bătrâna Pia, bunica acestora, îi pune o poreclă simpatică, „Voinica”. Brătienii aveau o locuință și la Moroeşti, tot în Muscel. Vizitau uneori Nămăieştiul și Dâmbovicioara. Sarmiza mergea foarte des la moşia Florica. Deşi își dorise mult să aibă un băiat, Dumitru Bilcescu nu are regrete, fetiţa Voinica împletind feminitatea cu trăsăturile masculine, îndeosebi tăria de caracter.

Vezi și: Adevărata față a Nababului – prințul Cantacuzino, cel mai bogat român al anilor 1800. Motivul pentru care și-a donat salariul de primar

În luna mai a anului 1875 se înființează Partidul Naţional Liberal, despre care se spunea că are ca ideal realizarea „Daciei Mari”. Dumitru Bilcescu primește funcția de director al Băncii Naţionale, pe cale de consecință starea materială a familiei are un progres vizibil. Familia se mută curând într-o casă nouă, construită între strada Doamnei și strada Colței.

Va fi locul în care Sarmiza va locui în anii studenției, locul din care se vor auzi mereu acorduri de pian. Se spunea că, dacă s-ar fit dedica artelor, ar fi putut să devină un nume celebru în lumea muzicală. Sarmiza însă dorea să devină ceea ce nicio femeie nu mai fusese înaintea ei, avocat.

În cei șapte ani de studiu pe pământ românesc a avut mentori străluciți ca dascălul Păun, cel pe care Sarmiza îl va elogia toată viața, Spiru Haret, mai ales în perioada în care a fost eleva Colegiului Sfântul Sava din București, profesorul de pian Eduard Wachmann. Când bacalaureatul, examenul maturității, sosește în viața adolecentei de 17 ani, o clasează a treia, imediat după prietenele ei din copilărie, fetele lui Brătianu.

Etapa următoare, Parisul, este una memorabilă pentru Sarmiza și pentru mama ei, care o însoțește în orașul iubirii. Se întorc repede însă, alungate de spectrul holerei. Șase săptămâni stau în țară, unde era deja înscrisă la Litere. Dumitru Bilcescu o susține însă în hotărârea ei de a urma, la Paris, dreptul, decizie care va stârni adevărate furtuni. O femeie-avocat era ceva nemaivăzut, o ciudățenie. Sarmiza trece însă cu succes toate examenele și obține chiar permisiunea ca la cursuri să fie însoțită de mama ei.

La Sorbona, acolo unde fata participa la prelegeri, prezența ei este un motiv de iritare pentru profesori care, deși predau într-o țară dezvoltată, aveau prejudecăți care nu îi lăsau să admită că o femeie ar putea deveni avocat. Mama fetei, Maria, merge zi de zi la cursuri timp de cinci ani.

În acest timp fondează, alături de alte femei românce, societatea „Regina Elisabeta”, un organism care va începe lupta pentru drepturile femeilor. Maria Bilcescu se va stinge după război, fericită că a dus această nobilă luptă. Sarmiza studiază în continuare pianul cu celebrul Marmontel, un ilustru pianist al vremurilor.

În anul 1890 obține doctoratul în drept. Este un moment istoric. Era 12 iunie 1890 și la Facultatea de Drept a Universității Sorbona, pentru prima dată în istoria instituției prestigioase de învățământ superior, o femeie își susținea teza de doctorat. Se scriu articole, ziarele anilor dedică două, trei coloane subiectului. Sarmiza avea 23 de ani și cucerea lumea. Era încununarea muncii ei, dar victoria era a feminismului, a României.

Se întoarce după susținerea tezei în țară, este primită ca o eroină, simte căldura aprecierii doamnelor din înalta societate, continuă să cânte la pian în saloane sau la locuința doamnei Alexandrina Ghica, la Ghergani. Profesorul Wachmann, care deținea și funcția de director al Conservatorului, organizează un concert al cărui solistă este domnişoara Sarmiza Bilcescu.

Prinţesa Maria, viitoarea Regină Maria, o admiră dansând cu Adrian Magheru, cele două femei se împrietenesc, la un mment dat Sarmiza dându-i lecții de limba română Mariei.

Sarmiza face cerere de înscriere în Baroul București și este acceptată, se căsătorește apoi cu un inginer de succes international, Constantin Alimănişteanu, un inginer cu studii la Şcoala superioară de mine din Paris care, din nefericire, va muri prea repede, în anul 1911.

În 1935 Sarmiza se retrage pentru a se odihni în locul pe care l-a iubit întotdeauna, în Muscel, la Conacul Bilcescu-Alimănișteanu. Este vizitată, la Românești, de Regina Maria, la scurt timp decedând. Este îngropată în pământul Bilceștiului atât de drag ei, purtând straie populare. Slujba religioasă a fost oficiată de Patriarh, nimeni nu a luat cuvântul, conform ultimelor sale dorințe.

A cântat corul format din călugărițele de la Mânăstirea Nămăiești. În cortegiu au plâns, alături de familie și Sabina Cantacuzino, Eliza Brătianu, Pia Alimănişteanu sau Nadia Duca.

În momentul înmormântării Sarmizei, fiul acesteia, Dumitru, avea 37 de ani. Se născuse în anul 1898 în județul Baia, la Horodniceni, astăzi pe teritoriul județului Suceava. Asemenea bunicului, a avut o carieră în politică, fiind, între 6 martie și 11 aprilie 1945, chiar ministru de finanțe al României. Absolvise liceul „Gheorghe Lazăr” din București, apoi Institutul de Mine din Paris, la finalul cursurilor obținînd licență de inginer și de economist.

A fost membru al Partidului Național Liberal, numit în 1936 subsecretar de Stat la Finanțe. Treptat s-a îndepărtat de liberalii brătieniști, alăturându-se fracțiunii lui Gheorghe Tătărescu. În 6 martie 1945, Dumitru Alimănișteanu a primit portofoliul Finanțelor în guvernul Groza. A rezistat doar o lună presiunilor.

Dumitru Alimănișteanu a fost arestat în noaptea dintre 5 și 6 mai 1950, moment cunoscut în istorie ca „Noaptea Demnitarilor”. Au fost arestați în noaptea aceea 68 de foști miniștri din perioada interbelică. Dumitru a fost întemnițat la Sighet, unde a stat până în anul 1955. După cinci ani de „libertate” va fi din nou arestat și condamnat la douăzeci și cinci de ani de muncă silnică. Sighet, Pitești, Ocnele Mari, Galați, Jilava, Botoșani sunt reperele terorii în care a trăit timp de patru ani. A fost eliberat la 19 septembrie 1963 și a murit peste un deceniu, la București, urmare a unui accident de tramvai.

Moșia de la Bilcești, Conacul Bilcescu-Alimănișteanu, atât de drag mamei sale, a fost reorganizat în timpul vieții lui Dumitru Alimănișteanu, devenind fermă-model. Între 1938 și 1943 a fost ridicat aici un conac maiestuos în stil românesc. Octav Doicescu a fost proiectant, iar intenția a fost transformarea într-un azil de bătrâni. Odată cu venirea comuniștilor, conacul și întreaga moșie au fost „donate” Academiei, care a ales să constituie aici o stațiune pomicolă de cercetare.

În prezent, Conacul Bilcescu-Alimănișteanu este extrem de degradat, urmare a unui incendiu din anul 1999. În ciuda faptului că este declarat monument istoric, nu s-a investit deloc în reabilitarea lui.

Chiar și astăzi, întrebați fiind de Dumitru Alimăneșteanu, fiul iubitei fiicei a Muscelului, Sarmiza, bătrânii din Bilcești refuză să creadă în moartea lui naturală:

„Securitatea l-a aruncat din mașină în fața tramvaiului.”

Vezi și: Hanul lui Manuc – Adevărata poveste a unuia dintre cei mai bogați moșieri din Balcanii secolului 19