Dumitru Mociorniță – țăranul care i-a încălțat pe români, dar a murit desculț! Finalul tragic al deținătorului Fabricii Pionierul și Tăbăcăriei Naționale. O avere de 370 de miliarde de lei făcută din afaceri cu Armata Română, furată peste noapte

Locul unde „Goodbye to gravity” cânta pentru ultima dată în noaptea de 30 octombrie 2015 are o istorie ce împletește povești din epoci diferite. La Tulcea au apărut zorii industriei de încălţăminte din România. La apusul secolului XIX, micul burghez cu rădăcini în Bulgaria Nicola Prodanof inaugura o serie de fabrici de tăbăcărie și de pielărie.  Anii au trecut și Prodanof a reușit să modernizeze mica sa afacere tulceană, iar atunci când a simțit că poate să o dezvolte la nivelul țării, a lichidat totul și s-a mutat pe malul Dâmboviței, în capitală. Deschide aici, alături de Grigore Alexandrescu, Fabrica „Bourul” și Tăbăcăria Națională.

Mociorniță: o viață și o poveste

Peste ani, Alexandrescu își va mărita una dintre fiice cu Dumitru Mociorniţă, iar în anii Marelui Război Tăbăcăria va fi partener al statului, unul dintre principalii furnizori ai Armatei Române. A fost momentul în care Prodanof a reușit să pătrundă în cercul select al industriașilor cărora războiul le-a sporit averea. În zilele în care armele înfiorau românii, fabrica lui avea depozite de desfacere în Tulcea, Brăila, Brașov, Cluj, Ismail, Cernăuți, toate orașe cu importanță strategică.

Tăvălugul comunismului nu l-a ocolit pe Prodanof, fabrica a fost, evident, naționalizată și redenumită „Pionierul”. Afaceristul și soția sa au reușit să părăsească granițele țării ce se transforma atât de repede și de urât în mâinile noii puteri, alegând pentru exilul lor Elveția. Restul familiei, cei care au rămas în România, au simțit uneltele persecuției comuniștilor. Afacerea însă a continuat să prospere, devenind, paradoxal, un simbol al victoriei proletare. În anii ’80 fabrica era prinsă în statistici ca fiind cel mai mare exportator de încălţăminte sport din Republica Socialistă România, semnând chiar și un prestigios contract cu Adidas. Când românii decupau stema comunistă de pe drapel, mai mult de 8.000 de oameni lucrau în fosta fabrică a lui Prodanof. Ca multe alte instituții, clădirea a ajuns să fie abandonată. În anul 2013 a fost preluată de un grup privat, o aripă a fostei „Pionierul” fiind transformată în clubul „Colectiv”.

Ne întoarcem în timp și încercăm să mergem pe urmele unuia dintre industriașii amintiți anterior, Dumitru Mociorniță. A venit pe lume desculţ, a copilărit desculț. Ce l-a făcut special pe copilul de țăran din Băicoi a fost faptul că imperiul său s-a ridicat în industria pielăriei. A reușit să facă din Armata Română, în vreme de mare război, o adevărată piață de desfacere. Când armele au tăcut, a devenit lider national în domeniu. Anii postbelici au făcut ca afacerea lui să înflorească. Erau vremuri în care, potrivit unor studii statistice făcute în anul 1930, România Mare cuprindea între granițele ei 283.081 de întreprinderi, iar dintre  acestea, aproape 50 % aparțineau unei singure persoane. Majoritatea afacerilor, fie că erau apărute după război, fie că anii fondării lor erau ani ai secolului XIX, nu rezistau vremurilor. Viața lor depindea strict de patron și foarte puține reușeau să se extindă. Această regulă avea excepțiile ei. Astfel, industria noastră nu a avut în anii aceia foarte mulți mari afaceriști, iar aceștia au fost, fără excepție, industriași care au întreținut relații bune cu politicul, câștigând astfel monopolul. Cu toate acestea, marii industriași din anii României Mari au atins succesul și datorită educației, a anilor de studiu și viziunii extraordinare.

Povestea lui Dumitru Mociorniță ar fi putut ajunge cu ușurință subiect de scenariu de film, un film cu un sfârșit tragic. Venea pe lume pe 5 august 1885 în Ţintea-Băicoi, într-o familie de țărani muncitori. Nu știm cât este adevăr și cât biografie romanțată, însă se spune că Dumitru a mers la şcoală, în anii aceia învăţământul primar fiind obligatoriu şi gratuit, iar învățătorul l-a trimis în ultima bancă, sperând că astfel colegii lui nu vor observa că umblă desculț.

În anii în care Dumitru Mociorniță absolvea patru clase primare, prea puţini elevi continuau școala după atingerea acestui nivel. La sfârşitul secolului XIX, din toată populația României, doar 22% din români ştiau să scrie şi să citească. Dumitru Mociorniţă a continuat drumul educației, s-a mutat în gazdă la Ploieşti pentru a urma clasele V-VIII. După primii ani la „Sfinţii Petru şi Pavel“, a plecat în Capitală, unde a terminat Liceul Economic „Kretzulescu“.

Ambiția și seriozitatea în muncă nu puteau face echipă cu lipsa banilor, astfel că pentru a se putea întreține a început să dea colegilor săi meditaţii la franceză şi germană. A continuat să exceleze și, după ce a obținut o notă mare la examenul maturității, a primit de la Ion I.C. Brătianu o bursă la Şcoala Superioară de Comerţ din Bucureşti. Absolvă prestigioasa instituție de învățământ cu „magna cum laude” apoi primește din nou o bursă, de această dată la o instituţie franceză importantă: „École Supérieure de Commerce de Paris et d’Industrie”.

Pe durata studiilor pariziene, Mociorniță face practică în fabricile textile franceze, în industria constructoare de maşini englezească şi în industria chimică din Germania. Aici, în Occident, Mociorniță își cristalizează propria viziune de afaceri, se crede că încă din perioada studiilor, studiindu-i cu migală pe Ford şi Krupp, adevărați giganți întemeietori de adevărate dinastii industriale.

Studiile din Franța i-au fost recunoscute și a fost angajat într-un post foarte important și de mare onoare, reprezentant comercial al unei firme de produse chimice în portul Hamburg, slujbă care printre numeroasele oportunități număra și plecarea în Statele Unite ale Americii. Mociorniţă refuză însă şi decide că este momentul să revină în țara unde copilărise desculț, România. Se angajează la Tăbăcăria lui Nicola Prodanof, cel care deţinea monopolul în domeniul pielăriei în perioada antebelică, lucrează aici cu viitorul său socru, Grigore Alexandrescu. Mociorniță are 24 de ani și ajunge unul dintre oamenii esențiali din organizație.

Atunci când cariera lui părea să devină plată, vine anul 1916 și România intră în Primul Război Mondial alături de Antanta, iar tânărul este încorporat. Pe frontul moldovenesc şi pe cel basarabean se evidențiază iar faptele lui sunt recunoscute de generalii Armatei Române, fiind decorat. Soldatul Mociorniţă nu poate să uite însă de simțul său antreprenorial, identifică astfel, printre gloanțe și obuze și cererea şi publicul ţintă: armata noastră nu era echipată adecvat mediului în care ducea acțiuni de luptă. Profitând de ajutorul pe care statul îl acorda întreprinzătorilor, împrumută 30 de milioane și, cu suportul socrului său, achiziționează două hectare de teren pe strada Apele Minerale, la periferia Bucureştiului. Acolo va ridica, în anul 1925, propria fabrică de încălţăminte, fabrică ce îi va purta numele. Afacerea, gândită și fondată după propria concepție cristalizată în Vest, a început prin luarea în leasing de maşinării din Germania şi Marea Britanie. Şase ani mai târziu, avea deja banii pentru a achita împrumutul, ipoteca făcută la Banca Generală a Ţării Româneşti este ridicată.

Într-una din zile, Dumitru Mociorniţă merge la Registrul Comerţului și înregistrează „Fabrica de Pielărie şi Încălţăminte D. Mociorniţă“, marca de fabrică şi de comerţ înregistrată fiind numită Omega. Afacerea este un succes, iar Mociorniță devine rapid ceea ce azi am denumi un brand. Una dintre reclamele interbelice suna astfel:

„Toată încălţămintea este cusută solid cu maşinile americane Good Year. Talpa este impermeabilă, higienică, nu arde piciorul, nu pătează ciorapul, fiind tăbăcită prin sistem lent. Depozit propriu de vânzare, cu preţuri mai eftine ca oriunde!”

Nu uită niciodată tiparele coloșilor industriali europeni studiate în tinerețe și continua să aspire la o dezvoltare permanentă, reinvestind mereu mai bine de trei sferturi din profit. Fabrica avea și trei magazine de desfacere în Bucureşti, pe Carol, Griviţei şi Mihai Bravu şi în aproape toate marile oraşe: Cluj, Braşov, Craiova, Ploieşti, Galaţi, Buzău, Tecuci, Câmpulung, Roman şi Târgovişte. Continuă să investească în terenuri până în anul 1938. La vremea aceea avea un capital de peste 200 de milioane de lei. Un alt război mondial îi oferă șanse de sporire a averii, devenind furnizorul principal de echipamente pentru Armata Română.

Tot pe model vestic, Mociorniță a investit şi în oameni, creând legături calde între întreprindere şi muncitori. În permanență a adus specialiști din țările dezvoltate pentru a instrui şi a testa noile tehnologii. Oamenii lui Mociorniță aveau acces la cantină, asigurare medicală, unii primind locuinţe. Copiii muncitorilor primeau burse de studiu. Dumitru Mociorniţă sprijinea financiar Liceul „Gheorghe Şincai“ din Bucureşti. Chiar înainte de a se orienta spre pielărie, industriașul investise în Predeal, unde susținuse prin finanțare lucrările pentru sursele de apă potabilă. Și astăzi există izvorul Mociorniţă în faţa gării din Predeal. Investiția a cuprins şi un proiect de canalizare a localităţii. Mociorniță și-a construit în stațiunea montană o casă de vacanță și a achiziționat acţiuni la Societatea Cooperativă „Predealul”. Casa de vacanță, denumită Vila Margareta în anii aceia, îi poartă azi numele. În vremea comuniștilor a funcționat în imobil Primăria Predeal, iar astăzi este proprietate privată.

Putem spune că luxul nu a fost niciodată o prioritate pentru Dumitru Mociorniță. Faptul că avea o avere imensă nu l-a îndemnat niciodată să trăiască în opulență, a fost mereu mereu un om decent. Când a vrut să cumpere o casă de locuit și ultima sa problemă erau banii, a oscilat între Casa cu Lei de pe Calea Victoriei, imobil în care trăise și Enescu şi casa de pe strada Paris, pe care a preferat-o.

„Cum pot eu, băiat de ţăran, de la Băicoi, să stau într-o casă cu lei la uşă şi atâta somptuozitate? Sunt bogat doar prin prisma generaţiei şi ar fi ruşinos să afişez atâta opulenţă.“

În afara educației, un alt domeniu în care a investit enorm a fost sănătatea, donațiile sale substanțiale făcând posibilă ridicarea Maternităţii Bucur, astăzi parte integrantă a Spitalului Clinic de Urgenţă „Sf. Ioan”. Revista „Realitatea Ilustrată” scria în 1937 că Mociorniță a pus piatra de temelie a „celui mai frumos dispensar din Capitală“. A finanțat întreținerea Spitalului Clinic de Dermato-Venerologie „Scarlat Longhin“, instituție care, după anii în care a fost preluată de comuniști, a ajuns, după revoluție, în proprietatea moştenitorilor. Din păcate a fost părăsit imobilul, s-a degradat de la an la an, ajungând o tristă ruină. Primăria București nu a putut face mai mult decât o odioasă demolare. Un alt spital, Spitalul Filaret, primul spital pentru tuberculoși din capitala României, a beneficiat de donațiile generoase ale industriașului. Astăzi numim instituția aceea Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta“.

Vezi și: Nicolae Malaxa – între avere, corupție, politică și exil în România interbelică. Povestea marelui întreprinzător român care a deținut Uzinele Malaxa, locomotiva cu același nume și fabrica de ulei vegetal „Mândra” din Bârlad

Viziunea lui Mociorniță a fost ca afacerile lui să devină ceea ce azi am numi un imperiu financiar iar visul acesta al lui nu a fost foarte departe de a deveni realitate. Când omenirea era zguduită de cea de-a doua mare conflagrație mondială, Mociorniță prospera, înregistrând noi entități, societatea pe acţiuni „Pielăria” şi „Confecţiunea Românească D. Mociorniţă”. În perioada aceea afacerea lui avea în jur de 1000 de muncitori şi era evaluată de specialiști la 370 de miliarde de lei. Cei care au trăit în jurul lui spuneau că declara deschis faptul că în câțiva ani va cuceri piaţa de pielărie din estul Europei. Nu știa că venirea comuniștilor va transforma toate planurile sale într-un coșmar de neînchipuit.

Putem afirma cu încredere că Dumitru Mociorniță s-a ocupat cu atenție de educația financiară a copiilor săi. A avut cinci și cel care a părut să îi moștenească înclinațiile antreprenoriale a fost Ionel. Ionel Mociorniță a studiat dreptul și a fost numit director al fabricii. El a fost cel care a legat numele familiei de fenomenul fotbalistic, Mociorniță fiind datorită lui un nume intrat în istoria fotbalului românesc. Avea 23 de ani când redenumea echipa fabricii. FC Carmen București accede pe prima scenă a fotbalului și devine chiar o forță. În cărțile de specialitate regăsim și povestea unei înfruntări cu ministrul de externe Ana Pauker. Aceasta îi cere lui Ionel Mociorniță ca echipa sa să piardă un meci disputat împotriva Dinamo Tbilisi. Refuzând obediența față de staliniști, Ionel Mociorniță a declanșat un uriaș scandal, finalizat cu decizia din ianuarie 1946 a Comisiei Centrale Sportive a Confederaţiei Generale a Muncii, care a decis demararea unei anchete şi a hotărât ca până la finalizarea cercetărilor FC Carmen București şi stafful ei să fie suspendate.

Comuniștii lovesc cu sete în familia Mociorniță, aceștia pierd fabrica cu mai mult de 1500 de angajați și un capital ce se apropia de un milliard de lei, aceasta fiind preluată de un colonel numit de sovietici. Anii următori consemnează, progresiv, noi confiscări, casele, mașinile. În anii gri ai comunismului, în clădirea fabricii Mociorniţă funcționează Unitatea A a Întreprinderii Poligrafice Luceafărul sau unele anexe ale Fabricii de Piele şi Încălţăminte „Flacăra Roşie”.

Ionel Mociorniță simte răcoarea arestului pentru prima data pe 10 mai 1948. În iunie, când absolut toată averea familiei este naționalizată, trecuse deja prin chinurile Jilavei și Porții Albe. Tatăl lui, Dumitru, se lupta cu sărăcia și cu bolile bătrâneții. Luptase în primul război mondial și acum comuniștii se interesau din când în când dacă sănătatea i-a revenit, numai așa putându-l arunca în închisori. Bătrânul Mociorniță, sărac cum fusese în copilăria desculță, moare în septembrie 1953. Pe ultimul drum este însoțit, până la groapa din cimitirul Bellu, de mulți foști muncitori și de semeni din satul său natal.

Fiul său, Ionel, avea să fie eliberat după șapte ani de detenție. În 1973 a plecat cu familia în Canada. Înainte de a face acest lucru, mergea cu fiica sa uneori la Năvodari. Lucrase la Canalul Dunăre-Marea Neagră și îi povestea fiicei teribilele amintiri. Peste ani, în vremurile în care se lupta cu statul român pentru retrocedarea proprietăților familiei sale, Marie-Rose Mociorniță relata pentru „Averea”:

„Îmi povestea că unii dintre colegi nu aveau dinţi. Le mestecau mâncarea ca să poată să-i hrănească. Au mâncat sfeclă şi morcovi plini de viermi, le dădeau mâncarea asta! Îi loveau, îi băteau. Unii paznici erau mai cumsecade şi le strecurau o bucată de pâine. Am auzit de la tata cum preoţii catolici au fost nişte eroi în închisoare. De Crăciun sau de Paşte luau din pâinea pe care o aveau mici firimituri şi le binecuvântau, ca într-o procesiune. A fost o măreţie şi o decadenţă a spiritului extraordinare“.

Ionel Mociorniță a murit într-o suburbie a Montrealului, acolo unde a trăit alături de soția sa, pictoriță de icoane, în anul 2005. Un infract miocardic a stins ultimul Mociorniță.

Ai mai putea citi: Barbu Drugă, boierul cu viața furată de comuniști! Povestea unuia dintre cei mai bogați români de la 1800 care a deținut Moara Craiova cu sute de angajați, un castel și Portul Cetate