Scurtă istorie a industriei românești de armament de la „prăfăriile” din vremea lui Alexandru Ioan Cuza până la apogeul din anii comunismului și căutările statului român în vremea războiului din Ucraina

Printre ultimele noutăți din acest domeniu regăsim și înființarea unei noi fabrici de muniție în Ucraina, un proiect de cooperare a firmei ucrainene UkrOboronServis cu Sellier&Bellot, o companie cehă. Se vor produce șu puști de asalt de către Colt CZ Group, relatează ziarul UkrainskaPravda.

Scurtă istorie a industriei românești de armament

Referindu-ne strict la armata țării noastre, trebuie să remarcăm faptul că nu mai avem o capacitate mare de producție a muniției, fiind nevoiți să importăm atât pulberi cât și explozibili, dar recent compania Romarm a anunțat derularea unui proiect care implică ridicarea celei mai mari fabrici de pulbere din Europa de Est. Partener este Rheinmetall, colosul nemțesc, iar proiectul se pare că va primi, prin programul european ASAP, finanțare în valoare de 47 de milioane de euro.

Ideea a fost vehiculată în contextul semnării contractului pentru 54 de obuziere autopropulsate pe șenile K9 Thunder, de 155 mm, contract ce prevedea furnizarea unei cantități extrem de mici de muniție (18.000 de obuze), România angajându-se să asigure prin forțe proprii o rezervă consistentă.

În aceste împrejurări este interesantă o incursiune în istoria industriei românești de armament, al cărei moment zero poate fi data de 26 august 1861. În ziua aceea Alexandru Ioan Cuza semna, după analizarea minuțioasă a raportului înaintat de Ion Ghica, ministrul său de război, un decret care punea bazele „Direcției stabilimentelor de materiale de artilerie”. Ideea lui Ghica a fost materializată mai târziu, aceste stabilimente devenind realitate în anii mandatului următorului ministru de război, Ioan Emanuel Florescu, cu toate acestea istoria nu consemnează un progres semnificativ în decursul celor șapte decenii ce au urmat, deși omenirea a trecut printr-un război mondial.

Anii ce au urmat acestei conflagrații au dat startul unei curse a înarmării. Oamenii nu știau că trăiesc într-o perioadă interbelică și că „marele război” nu fusese decât primul război mondial. În perioada numită astfel, aliniindu-se celorlalte state, România a investit serios în industria de apărare, astfel încât, atunci când armele celei de-a doua mari conflagrații au tăcut, pe teritoriul țării noastre se fabricau chiar și nave militare, alături de avioane de luptă și arme de foc, tunuri și munițiile aferente. Toate aceste fabrici, numite „fabrici de război”, și-au închis liniile de producție după semnarea și parafarea Tratatului de Pace din 1947, de la Paris.

Perioada extrem de tulbure a anilor 60, ani în care România a simțit șocant influența sovietică, este reperul reînființării unora dintre acele fabrici. Rușii au avut însă grijă ca țara noastră să rămână totuși dependentă de armamemtul și munițiile importate din URSS. După ce Nicolae Ceaușescu a dat tonul răcirii relațiilor cu sovieticii și al încercării de ieșire de sub sfera de influență a acestora în anul 1968, procesul de dezvoltare al industriei de armament a intrat într-o nouă fază.

Au fost cerute licențe de fabricație, însă obținerea acestora nu a avut efectele scontate, munițiile produse pe teritoriul țării noastre având un cost mult mai mare. Cauza era, evident, tehnologia depășită. Perioada de stagnare a fost serios accentuată de criza economică din ultimii ani 80 și de tendința politică de a stopa creșterea bugetului alocat apărării.  După evenimentele din decembrie 1989, la fel ca în toate deomeniile, „reforma” a fost cuvântul cel mai folosit de factorii decidenți în chestiunea industriei de armament. Cu toate acestea, concluziile erau sumbre: industria aducea serioase pierderi bugetare și aproape 90% din producție merge la export.

Să ne întoarcem însă la anii de pionierat ai industriei. Ne aflăm la momentul unirii Principatelor și știm că există, izolat, atât în Muntenia cât și în Moldova, locuri în care se prepara, pentru armată, praful de pușcă. Aceste locuri se numeau, nu prea inspirat, chiar „prăfării” și nu aveau, evident, capacitatea de a asigura putere de luptă unei armate serioase.

Este anul 1860 și Enric Herkt ajunge la Anvers cu mandatul clar, primit de la ministrul român de război Ioan Emanoil Florescu, de a studia întregul domeniu. Căpitanul Herkt ia notițe, este martor al întregului proces de fabricație și se întoarce pregătit în Principatele Unite, acolo unde se dorea ridicarea unei fabrici pe aceleași principii ca ale celei belgiene.

Proiectul lui Herkt pentru o „capsulărie” este aprobat rapid de domnitorul Alexandru Ioan Cuza și astfel, urmare a decretului amintit în debutul acestui articol, apare o nouă structură, „Direcția stabilimentelor de material de artilerie”. Herkt este avansat și proaspătul maior este numit director. Peste puțin timp domnitorul aprobă și construcția, structurată în trei fabrici: Pirotehnia, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere.

Inițial locațiile au fost stabilite în construcțiile de la Malmaison, dar atât Arsenalul de construcții al armatei cât și Pirotehnia au fost relocate în Dealul Spirii, iar Fabrica de Pulbere a luat ființă lângă Ploiești, în localitatea care găzduia deja o prăfărie, Târgșor.  În vara anului 1862 istoria consemnează o vizită a lui Alexandru Ioan Cuza în Dealul Spirii. Domnitorul observă cartușele, proiectilele, șrapnelele și tuburile metalice și dispune achiziționarea a două cazane belgiene necesare pentru ridicarea unei „manufacture de arme”.

Același Herkt ia din nou drumul Belgiei și revine după un an și două luni în care a fost mentorizat zilnic în Manufactura de arme din Liège. Odată cu maiorul sosesc în România și restul de utilaje cerute și necesare pentru fabricarea armamentului individual.  Era anul 1865 și deja se trecuse la fabricarea automată a gloanțelor de pușcă.

Războiul de independență nu a stopat procesul, în România pătrunzând deja instalații moderne de transport (faimoasele „Decauville”) dar și mașinile cu abur. Problema cea mai serioasă era însă penuria de personal cu calificare și aveau, de la momentul războiului de independență, să mai treacă 14 ani până la operaționalizarea completă a Pirotehniei armatei. În anul 1894 unele secții erau iluminate pentru prima data de o mașină care producea curent electric, iar doi ani mai târziu se înființa lângă capitală, la Dudești, o fabrică de pulbere fără fum.

În 1915 România trăgea încă de neutralitate când, la 31 august, miniștrii au luat hotărârea ridicării unei noi pirotehnii, dotată cu turnătorie. Țelul declarat al acestei noi fabrici era producerea zilnică a 500.000 de cartușe, 70 de tone de alamă și a unui număr de 7000 de proiectile. Când armata română a intrat în focurile marelui război, Pirotehnia Armatei putea produce chiar 550.000 de cartușe model 1893, 50.000 de cartușe pentru pușca model 1879, 100.000 de cartușe pentru pistolul semiautomat model 1912 Steyr, 30.000 de cartușe pentru revolverul model 1896, câte 2500 de tuburi-cartuș și focoase de artilerie.

În anii de conflict armat, toate cele trei fabrici au fost relocate în Moldova și cumulul de factori (lipsa materiei prime, absența unei mari părți a personalului calificat și abandonarea, în capitală, a unor echipamente și utilaje) a dus la scăderea vertiginoasă a producției.

Ne îndreptăm atenția asupra fabricării navelor de război și pentru aceasta trebuie să ne întoarcem în timp la Brăila. Suntem în anul 1864 și găsim aici un atelier micuț de reparații. Trei ani mai târziu îl regăsim la Galați, în orașul unde se va ridica Arsenalul Marinei Militare. Se contruiesc aici șalupe și abia în secolul următor, în anul răscoalei țărănești, 1907, sunt asamblate monitoare construite în Imperiul Austro-Ungar.

În anul 1909 sunt zorii industriei aeronautice din România. Arsenalul de Construcții al Amatei primește ordinul de a construi un avion. Cel care asigura supravegherea și mentorizarea acestui proiect era Aurel Vlaicu. După terminarea primului război mondial apar la Roman și la Sibiu încă două arsenale de construcții

Citește și: Niculae și Neculaie, două nume, două povești de mărire și decădere în 2024 cu sute de milioane de euro, fotbal și femei

Afacerea „Skoda” a venit într-un moment în care industria noastră de armament stagna vizibil iar scandalul iscat nu a avut deloc urmări pozitive. Când ecourile afacerii s-au stins, România a ales drumul dezvoltării masive a industriei de armament în anul 1935. Planul era complex și prevedea, pe lângă modernizare, înființarea unor fabrici noi.

Consultând arhivele, constatăm că la Uzinele Reșița se construiau tunurile antiaeriene Vickers-Reșița de calibrul 75 mm, la Astra-Brașov erau fabricate sub tunuri antiaeriene de calibrul 37 mm  sub licența Rheinmetall, la Ploiești se fabricau tunuri antitanc de calibrul 47 mm , Arsenalul Armatei fabrica grenade iar Pirotehnia cartușe. La Sibiu se produceau grenade și focoase, la Uzinele Mărgineanca grenade, focoase și corpuri de proiectile, la Uzinele Titan-Nădrag-Calan erau fabricate grenade și corpuri de proiectile, iar Malaxa producea focoase și corpuri de artilerie.

Industria de armament cu profil aeronautic a luat formă concretă odată cu înființarea, în 1923, a Societății pentru Exploatări Tehnice, cu mulți ani înainte de apariția IAR Brașov (1925) sau ICAR (1932). Nu s-a putut avansa în acest domeniu iar cauza principală a fost importul de piese din Franța și Italia.

Am amintit deja că invadarea Cehoslovaciei a fost punct de cotitură în procesul accelerării industriei de apărare iar anii ce au urmat pot fi considerați cei mai productivi. La Uzinele Mecanice din Mija, Sadu și Cugir se fabrica armament ușor, la Mârșa și la „23 August” se proiectau și se construiau tancuri și turele aferente acestora, la „Electromagnetica” se producea aparatură de ochire pentru tancuri.

La Crângul lui Bot funcționa „Întreprinderea de producție și reparații a tehnicii de rachete”, pe când Uzina Automecanica Moreni și bazele de reparații localizate la Bucov, Mizil, Ribăr și Târgoviște asigurau producția și mentenanța TAB-71, TAB-77 și TAB C-79, a tractoarelor de artilerie TAR-76 și TMA-83, precum și autoblindatele ABI. La Reșița se fabricau tunuri antitanc, obuziere, la IAR Brașov se construiau elicoptere IAR-316 și IAR-330, iar la Întreprinderea „Turbomecanica” erau fabricate motoare de avioane și elicoptere.

Craiova și Bacăul fabricau avioanele IAR-93 și IAR-99, iar Uzina „Steagul Roșu” din Brașov fabrica autocamioane militare, ARO Câmpulung-Muscel fabrica vehicule de teren pentru armată. Uzina Mecanică Mizil fabrica MLI-84 și obuziere autopropulsate Model 1989 de calibrul 122 mm, iar la UTB au fost fabricate mașinile de luptă ale vânătorilor de munte (celebrele MLVM).

Cu toate acestea, România comunistă nu putea onora avalanșa de cereri pentru export. A fost motivul pentru care în anul 1983 s-a început construcția de fabrici mecanice în Oltenia, la Filiași, Drăgășani și Băbeni. După doi ani, aceste fabrici au început să producă.

În anul revoluției, conform statisticilor oficiale, România se clasa în topul națiunilor exportatoare de armament pe poziția a opta la nivel mondial.

Citește și: Crama Galicea – De la crama boierilor Bibescu la casa de licitații. Povestea vinului care a cucerit de la România interbelică la anii 2000

În prezent, 15 fabrici de armament, filiale ale Romarm, susțin industria națională de apărare: Arsenal Reșița, Carfil, Electromecanica Ploiești, Fabrica de Pulberi Făgăraș, Fabrica de Arme Cugir, Metrom, Uzina Automecanică Moreni, Pirochim Victoria, Uzina Mecanică Plopeni, Tohan, Uzina Mecanică Mija, Uzina Mecanică Sadu, Uzina Mecanică București, Uzina Mecanică Cugir și Uzina de Produse Speciale Dragomirești.

În cadrul Romarm există și o structură mai nouă, înființată în anul 2022, „Centrul de excelență în cercetare, dezvoltare și inovare București” care desfășoară activități specific cercetării în domeniul producției de muniție și tehnică militară.

Citește și: Istoria afacerilor cu tutun în România: de la ciubuc la superslim, de la fanarioți la contrabandiști, de la Macedonski la Interagro