Învierea. Povestea sărbătorii pascale de la paharul închinat în cinstea sultanului la consumerismul din secolul 21

Pentru că am început făcând referire la amănunte intrigante, continuăm cu o întrebare legată de Înviere. Ce părere aveți despre faptul că, în perioada Evului Mediu, domnii români închinau primul pahar lui Dumnezeu și al doilea sultanului? Evident, influențele bizantine au dictat și modul de sărbătorire a Paștelui domnilor și boierilor români, iar cultura bizantină avea o mare încărcătură religioasă.

Învierea. Incursiune în timp

Astfel, atât domnitorul cât și întreaga sa curte boierească erau prezenți la slujbele, deniile și la toate celelalte ritualuri ale bisericii care se desfășurau în săptămâna ce preceda Învierea. Chiolhanurile și ospețele la care ne gândim cu toții atunci când ne imaginăm petrecerile boierești se întâmplau abia după duminica Învierii, urmate în mod firesc și de alte forme de recuperare și de relaxare care se întindeau pe toată săptămâna ce urma marii sărbători.

Știm că în zilele noastre Paștele este poate cea mai importantă sărbătoare a cultului creștin-ortodox și ar trebui să cunoaștem și că sărbătoarea aceasta, chiar de la adoptarea ritului bizantin, a simbolizat esența creștinismului mondial. Pe teritoriul de acum al țării noastre sărbătoarea a fost până în zilele noastre, când festivismul și consumerismul au alterat semnificația ei, o sărbătoare pur religioasă. Pentru boierime sărbătoarea pascală însemna și zilele de post, de abstinență care precedau ospățul, de fapt singurul ospăț, acela ce urma slujbei de Înviere.

Mitropolitul coordona cu atenție deosebită întregul ritual pascal urmat de voievozii români. Totul fusese împrumutat de la bizantini, iar pentru boiernași perioada era un veritabil chin, deoarece erau obligați, prin statut, să participe la absolut toate manifestările religioase care se succedau timp de aproximativ două săptămâni.

Toate aceste activități, în desfășurarea cărora era imposibil să nu se strecoare ușor și unele turcisme după ce fanarioții au primit primele domnii, se regăsesc descrise impecabil în jurnalele de călătorie ale unor călători ce au tranzitat teritoriile de astăzi ale țării noastre. Majoritatea acestor autori de memorialistică au desfășurat misiuni diplomatice.

Secolul al XIV-lea este perioada în care formațiunile românești, mai mici sau mai mari, s-au unit și au format Moldova la est de Carpați și Țara Românească (cunoscută în epocă și sub numele Valahia) la sud de Carpați. Până la acest moment istoric au fost tentative serioase de catolicizare a teritoriilor. Prima încercare a avut loc în Moldova pe timpul domniei lui Lațcu și în Țara Românească condusă de Nicolae Alexandru.

Niciuna dintre aceste încercări nu a avut succes, astfel, mult după prima jumătate a secolului al XIV-lea, cele două principate devin practicante ale ortodoxiei bizantine. Urmarea firească a alegerii a fost organizarea de mitropolii. Din acest moment istoric, Paștele a fost sărbătorit după ritualul bizantin.

Din memorialistica vremurilor, dar mai ales din scrierile lui Paul de Alep și Anton Maria del Chiaro extragem detalii minunate referitoare la modul în care domnii români și boierii de la curțile lor se pregăteau și petreceau zilele de Înviere.

La fel ca în zilele noastre, Floriile vesteau apropierea minunatei zile a Învierii. Floriile erau caracterizate de o deosebită solemnitate și despre această zi a scris mult Paul de Alep. Acesta a fost un sirian ajuns la noi în secolul al XVII-lea, martor al unei zile în care voievodul a mers alături de marii săi boieri la biserica Curții Domnești. Patriarhul din acea epocă, pe numele său Macarie, a împărțit boierilor flori, ramuri înverzite, lumânări. Săptămâna Mare era o înșiruire de canoane, de slujbe și denii.

În „Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești 1750-1860“, reputata Constanța Vintilă Ghițulescu scria că „pentru orice boier cu pretenții, și mai ales pentru domn, smerenia și apropierea de Biserică, mai ales în preajma sărbătorilor, erau o chestiune care ținea de rang, de „ifos”, care definea calitatea de membru al protipendadei.

Post, mers la biserică, rugăciuni, danii către biserici, spitale și mănăstiri, larghețe față de supușii de pe moșii, mai ales cu prilejul marilor sărbători religioase, la Crăciun și la Paște, de exemplu, gesturi și atitudini care definesc calitatea de mare boier“.

Recunoaștem, poate, puțin din realitatea zilelor noastre în care oamenii ajută și se prefac a fi buni doar în zilele de sărbătoare. Sărbătoarea se derula firesc cu utreniile organizate în fiecare noapte de duminică până joi, în miez de noapte sau în zori de zi, toate la biserica Curții Domnești, cu maslu în spătăria cea mică, oficiat chiar de mitropolit miercurea dimineața. Erau prezenți, alături de arhierei și de cei mai importanți membri ai clerului, aproape toți marii boieri. Slujba era, bineînțeles, plătită iar sarcina aceasta îi revenea marelui vistiernic.

Joia Mare era marcată, după oficierea slujbei obișnuite pentru Săptămâna Patimilor, de „împăcăciune”, practic de uitarea mizelor care născuseră dușmănii, uitarea problemelor care duseseră la deteriorarea sau ruperea unor relații.

„Împăcăciunea” nu era opțională, iar spovedania și împărtășania nu puteau fi acceptate dacă boierii nu treceau și de acest ritual. Exista și o ordine pentru intrarea la spovedanie și la împărtășanie iar criteriile erau extrem de simple, rangul boierului fiind cel primordial.

Anton Maria del Chiaro scria în memoriile sale că, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, ziua despre care vorbim era numită „joia pocăinței“ și în acea zi boierii erau planificați pentru a fi împărtășiți numai dacă treceau de această împăcare simbolică. Un alt ritual specific epocii respective era spălatul picioarelor, după modelul hristic.

Despre acest ritual a scris Paul de Alep care se afla în teritoriile noastre în vremea domniei lui Matei Basarab. Ritualul a fost descris ca fiind unul de o deosebită solemnitate, oficiat de însuși mitropolitul în curtea Palatului Domnesc. Cei doisprezece apostoli erau replicați de doisprezece preoți, ale căror picioare erau spălate, într-un vas din argint, de mâinile mitropolitului, în timp ce toți participanții la ritual ascultau Evanghelia lui Ioan, scriptură lecturată de un alt preot. Martori de onoare erau vodă și familia domnească.

Când au venit fanarioții, au schimbat ritualul, „îndulcindu-l” cu servirea vinului și a cafelei înainte de spălarea picioarelor. Odată cu finalizarea acestui moment religios, majoritatea boierilor erau liberi a se întoarce în propriile conace. Vodă însă trebuia să verifice, în mod simbolic, starea gărzii sale. După secolul al XVIII-lea, garda domnească era compusă din aproximativ cinci sute de ostași, organizați structural pe „steaguri”.

Pentru a arăta bine de Paște, erau echipați bine înainte de venirea lui vodă și treceau, individual, prin fața acestuia. Era un fel de defilare a zilelor noastre, dar după regulile acelor ani: fiecare soldat trecea prin fața lui vodă atunci când numele îi era strigat, trăgea în aer pentru a dovedi că arma sa este funcțională.

După Joia Mare, curțile boierești intrau într-o forfotă senzațională, servitorii roboteau precum furnicile, bucătăriile (denumite cuhne în vremea aceea) lucrau fără răgaz pentru pregătirea ospățului de Paște, la porțile conacelor veneau parcă fără întrerupere coșărci încărcate cu bucate, toate acestea în timp ce postul și slujbele religioase își urmau rostul firesc.

Vinerea Mare începea, bineînțeles, cu slujba de dimineață înainte de Înviere. Cântăreții bisericești interpretau „ceasuri”, niște cântece scurte despre patimile lui Hristos, continuau cu epitaful, pentru a încheia ziua cu vecernia. Sâmbătă dimineața începeau pregătirile pentru slujba de înviere. La ora 18.00, începea, cu toată curtea domnească, marii boieri, alaiurile de boieri mai mici și toți cunoscuții apropiați ai lui Vodă în asistență.

Era respectat canonul oficial al slujbei, cu diferența că însuși mitropolitul o conducea, iar domnul avea un rol, mergând, alături de întreaga familie, înaintea unei replici a giulgiului lui Iisus. După familia domnească urmau familiile de boieri, într-o ordine dictată de rang. Domnul trebuia să poarte haine scumpe, purtate numai la aceste mari sărbători și, după activitatea din biserică, se muta alături de boieri și de membrii clerului în locul unde se ținea sfatul domnesc, Sala Divanului din Palatul Domnesc, pentru cea de-a doua etapă a serviciului religios.

Al treilea loc în care se desăvârșea ritualul era curtea Palatului Domnesc. Odată ajunși aici, asistau la sărutul crucii și al Evangheliei de către mitropolit, apoi la binecuvântarea acestuia pentru toți cei din asistență. Salvele de tun marcau încheierea Slujbei de Înviere. În unele momente istorice, participanții se retrăgeau fiecare la casele propria, preoții la mânăstiri, boierii la conace, domnul la Palat.

Citește și: Caritas. Povestea schemei Ponzi românești prin care românii, după 5 decenii de comunism, au sperat să se îmbogățească în 3 luni

Înviere

Curtea Domnească primea a doua zi de Înviere, duminica, musafirii pentru ospățul de Paște.  În vremea fanarioților, nu exista nicio pauză între slujbă și ospăț, iar acesta se organiza în Sala Tronului domnesc iar amfitrioni erau mitropolitul, domnul și boierii. Ospățul domnesc era de fapt o masă mare la care se așezau toți prietenii domnului, diplomații de alte nații, boierii, arhiereii, mitropolitul și stareții tuturor mânăstirilor. Domnul se așeza la o masă ușor înălțată, cu baldachin.

Boierii și preoții erau așezați la mese diferite de Înviere. După binecuvântarea bucatelor de către mitropolit, domnul ținea un toast pentru doamna sa, boierii închideau în cinstea conducătorului, în genunchi și descoperiți. Diplomatul francez De la Croix, detașat în Țara Românească în secolul al XVII-lea, nota în memoriile sale că, în semn de milă, vodă acorda grațieri unor condamnați.

Deși Paștele, de Înviere, este o sărbătoare eminamente creștină, un obicei apărut ca urmare a presiunilor otomane în treburile interne ale țării, îndeosebi după numirea domnilor direct de la Istanbul, poate fi catalogat ca fiind cel puțin ciudat: la începutul ospățului se închina pentru Dumnezeu apoi pentru sultan. Vodă era al treilea.

Când domnul avea influențe occidentale, mesele ieșeau din șabloanele tradiționale. Brâncoveanu este un bun exemplu, pe mesele sale făcându-și loc și preparate franțuzești sau italienești, alături de vinuri din struguri de pe coastele mediteraneene.

Mihail Kogălniceanu a inclus în celebra sa carte de bucate și rețeta curcanului umplut, un curcan la cuptor în care se introduceau bucăți de carne de vită, ficat de gâscă și trufe. La aceste preparate se adăugau purcei la proțap, mieii gătiți haiducește, în cuptoare de lut, cozonacii domnești și verzele umplute cu carne de Înviere.

Toate zilele de Înviere erau presărate cu slujbe religioase, dar și cu petreceri domnești și boierești. În aparență, nimic nu a stricat, după atâtea secole, specificul acestei sărbători.

Citește aici și: Nicolae Malaxa – între avere, corupție, politică și exil în România interbelică. Povestea marelui întreprinzător român care a deținut Uzinele Malaxa, locomotiva cu același nume și fabrica de ulei vegetal „Mândra” din Bârlad