Povestea întinsă pe 3 secole a chibritului, temerarul luptător cu progresul, singurul produs care se regăsește și pe rafturile magazinelor și în colecțiile filumeniștilor

Un prieten bun a găsit nu demult, în podul bunicii sale, două cutii de chibrituri vechi și acela a fost momentul în care m-am gândit că aceste bețișoare care se încăpățânează să reziste ar merita redactarea unei adevărate istorii. Căutând adânc în trecut, ne mirăm constatând că nu existau, până în secolul al IX lea, alte mijloace de aprindere a focului decât amnarul și scânteile produse de cremene. Ciocnirea a două corpuri dure putea fi suplinită doar de foarte vechea metodă a frecării a două lemne foarte uscate.

Povestea întinsă pe 3 secole a chibritului

Chibriturile, așa cum le știm noi, au apărut în anul 1805, fiind numite în Anglia „chibrituri chimice”. Aveau capetele înmuiate în sulf, de fapt o topitură a acestuia acoperită apoi de clorat de potasiu amestecat cu zahăr. Bețele astfel obținute erau băgate într-o sticluță pentru a fi aprinse și se atingeau de o bucată de azbest bine îmbibată în acid sulfuric. Producerea la scară mare, industrială, a chibriturilor a început în anul 1812.

S-au constatat rapid două dezavantaje destul de mari, primul fiind acela că manipularea acestui recipient cu acid sulfuric era extrem de periculoasă, al doilea fiind posibilitatea de a se produce o explozie, generată de bioxidul de clor rezultat în urma reacției. Cu toate acestea s-a mers înainte, producția rezistând până în anul 1845.

Tot în Anglia și tot în secolul XIX, mai precis în anul 1827 un chimist, John Walker, inventează ceea ce au fost numite o perioadă „luminile de frecare”. Walker nu și-a brevetat procedeul prin care capetele chibriturilor erau înmuiate într-un mix de cauciuc natural, clorat de potasiu și stibiu. O hârtie abrazivă ajuta la aprinderea acestor chibrituri care vor fi prezentate la 7 aprilie 1827 într-o cutie etichetată. Consemnăm, deci, un momemt istoric: prima etichetă de cutie de chibrituri.

Scriam la începutul textului că există oameni care colecționeză cutii de chibrituri. Se numesc filumeniști, iar denumirea categoriei acesteia de colecționari ne duce cu gândul la greacă dar și la latină. Ar putea fi tradus prin „iubitor de lumină”. Nu gândiți filosofic, aici este vorba de lumina în cel mai pur înțeles al cuvântului.

Chibriturile gândite de John Walker au fost uzitate până în 1834, când pe piață sunt aruncate „luciferurile”. Și luciferurile erau greu de aprins și foarte, foarte periculoase. Vor fi folosite o perioadă scurtă, pentru că, după un an, apar primele chibrituri cu fosfor. Vor fi numite în epoca lor „lumânări de Turin”. Erau niște așchii subțiate de lemn la capătul cărora aveau fixate bucăți mici de fosfor alb, un element destul de periculos, toxic. Aprinderea se făcea după ce chibritul era scos din apă în aer, o metodă nu tocmai ușor de aplicat.

Nu peste mult timp Janos Irinyi, un adolescent de 17 ani, asista la o experiență a profesorului austriac Meissner și concepea o nouă metodă care va duce la inventarea chibritului cu fosfor aprins prin metoda frecării. Fabricarea în masă a acestui nou tip de chibrit va începe în anul 1840, la Viena. Unsprezece ani mai târziu, un neamț pe nume Schrotter patentează fosforul roşu pe care îl descoperise în 1845, un fosfor care nu era deloc toxic și nu se aprindea doar în aer.

Chibriturile care să se utilizeze fără riscuri, potrivite pentru orice gospodină neofit în ale fizicii, încă nu apăruseră. Explicația ar putea fi faptul că la atingerea fosforului roșu cu cloratul de potasiu, exploda cloratul. La un moment dat însă un alt chimist, Bottcher, a aplicat cloratul de potasiu direct pe băţul de chibrit.

Fosforul a fost „prins” pe cutie iar momentul în care această idee a fost aplicată poate fi numit momentul apariției „chibritului de siguranță”. Era aprins numai prin frecarea bățului pe cutie. În Suedia a început fabricarea industrială a acestui tip nou de chibrituri și a fost nevoie de decenii multe pentru a nu mai fi numite, indiferent de locul sau țara unde erau produse, „chibrituri suedeze”.

Producția chibriturilor de astăzi este bazată pe o metodă veche din 1848, aparținând acelui Bottcher. Bețele (care pot fi din anin, tei sau brad) sunt pline de parafină, peste care se aplică azotat de potasiu. Și parafina și azotatul fac ca lemnul să se aprindă rapid și la fel de rapid să se tarnsforme în cărbune. În vârf se află cloratul de potasiu și sulfura de stubiu, care vor fi „frecate” de cutie, în locul în care este aplicată banda, amestecul de fosfor roşu, pulbere de sticlă şi bioxid de mangan.

Nu există însă numai „safety matches” (chibrituri de siguranță). Se produc și „strike anywhere matches” (chibrituri care pot fi aprinse în orice mediu), iar diferența este reprezentată de gămălie, de fapt un amestec de două paste (cea din gămălie și cea de pe cutie) care realizează aprinderea prin frecare pe orice suprafață. Sunt multe țări care nu își asumă riscul mare de autoaprindere, de aprindere necontrolată, prin urmare interzicând producția dar și comercializarea.

Istoria chibriturilor clasice nu și-a scris încă epilogul, deși s-au produs numeroase tipuri de brichete economice, foarte performante, unele dintre acestea la prețuri avantajoase. Nimeni nu a reușit până acum să tragă cortina peste piesa acestui călător prin istoria ultimelor trei secole, chibritul.

În România chibritul a fost produs pentru prima dată în anul 1878, informație care este contestată de unii pasionați ai domeniului, din lipsă de dovezi clare. Ce putem proba însă cu izvoare istorice este faptul că francezul Gobart a construit la Filaret, în București, o făbricuță de chibrituri care a fost cumpărată în anul 1879 de o societate românească.

Luase deja ființă un monopol al chibriturilor în anul 1886, după apariția unei legi în data de 31 martie. Monopolul acesta era constituit din trei fabrici, cele două de la Filaret și Cotroceni și cea din Iași, de la Bucium. O nouă lege, promulgată un an mai târziu, la 31 mai 1887, legea privind monopolul statului, avea drept efect cumpărarea de către stat a acestor trei fabrici și subordonarea lor administrativă Regiei Monopolurilor,

Unirea din 1 decembrie 1918 a făcut ca toate fabricile din Ardeal să devină fabrici românești, astfel aproape toate, fiind fabrici mici, au fost închise, ultima, cea din Cluj-Napoca, rezistând până când un incendiu a mistuit-o în anul 1931. După ce s-a terminat al doilea război mondial mai existau pe teritoriul țării noastre doar fabrica de la Filaret și cea de la Timișoara, sfârșitul acestora consemnându-se în anul 2000 pentru Filaret și în anul 1963 pentru Timișoara.

În plin comunism, în anul 1962, erau demarate procedurile pentru transferarea utilajelor de la Timișoara la Brăila, unde va fi fondată o nouă fabrică de chibrituri, o fabrică pe baze moderne, care, din nefericire, nu mai există.

Fabrica de la Gherla, de lângă Cluj, a început producția în anul 1984 și a închis porțile în 2005. Absolut toate utilajele dar și procesul integral de producție au fost achiziționate de la o fabrică de chibrituri din China. După semnarea contractului care s-a realizat în anul 1982, au trecut doi ani până la momentul din 23 august 1984, când s-a dat startul producției.

Fabrica cea mai veche din zona Ardealului și Banatului a fost fabrica de la Timișoara, cea înființată în anul 1883 și închisă definitiv în anul 1963.

Pe lângă aceste mari fabrici amintite anterior, în România au existat și unități mai mici, manufacturi sau secții speciale în fabricile de cherestea care produceau chibrituri, producția fiind mai mică și existența lor fiind una efemeră. Amintim unitățile de la Praid, Baraolt, Piatra Neamț, Azuga, Bușteni.

Citește și: Niculae și Neculaie, două nume, două povești de mărire și decădere în 2024 cu sute de milioane de euro, fotbal și femei

În acest moment toate fabricile de chibrituri din România au producția sistată.

Am amintit de filumeniști mai devreme. De la ei, acești minunați colecționari cărora le ard ochii precum chibriturile când povestesc despre istoriile neștiute ale bețișoarelor cu fosfor în capăt, putem afla detalii mai puțin cunoscute despre trecutul acestui produs.

Aflăm, astfel, că la Cluj, fabrica de chibrituri era situată în apropierea gării și că fusese transferată de la Praid în 1899. Pe locul fabricii se va înființa, după finalul celui de-al doilea război mondial, Fabrica Frigorofică Tehnofrig.  Gara și împrejurimile ei au fost bombardate în 1944, iar în anii 59, după curățarea terenurilor, au fost construite blocuri.

Tot de la romanticii filumeniști aflăm că, la Timișoara, încă mai există clădirea fostei fabrici, fiind ușor de găsit între străzile Crizantemelor și Damșescu, ascunsă pe Splaiul Tudor Vladimirescu de niște corpuri de clădiri. Așadar, puteți vizita, deși nu pare atât de ușor, prima Fabrică de Chibrituri, Unsoare de Căruță și Produse Chimice.

Mergem la Piatra Neamț, ne întoarcem la începutul secolului XVII și admirăm minunatul centru de producție agricolă și meșteșugărească, înaintăm în timp și vedem cum, la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, Gheorghe Asachi deschide „moara de hârtie”, timp în care presa vremii amintește și de apariția fabricilor de „cherestea, săpun, chibrituri, bere.”

Poveștile filumeniștilor nu se termină miciodată, cum nici istoria chibriturilor, deși are multe pagini în trecut și pare că s-a înțepenit de câțiva ani, pare că nu vrea să își scrie ultimele file.

Poți citi: Scurtă istorie a industriei românești de armament de la „prăfăriile” din vremea lui Alexandru Ioan Cuza până la apogeul din anii comunismului și căutările statului român în vremea războiului din Ucraina