Alexandru Marghiloman. Povestea misterioasă a unuia dintre cei mai controversați premieri ai României. Averea, pierdută dintr-un blestem?

O cafea? Un politician român? Un conac? Numele lui Alexandru Marghiloman, una dintre marile personalităţi ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, este legat de toate acestea. Unul dintre cei bogaţi români ai acelor vremuri a lăsat în urma lui o poveste misterioasă, spusă uneori în șoaptă, o poveste legată de un blestem anume care ar fi avut drept urmare ruinarea familiei Marghiloman.

Sursele istorice ne arată că Alexandru Marghiloman a fost deputat dar și senator între anii 1884-1914, respective 1914-1922. Din parlament a făcut deseori pasul către guvern, îndeplinind succesiv funcțiile următoare: ministru al justiţiei (trei mandate), ministru al lucrărilor publice (două mandate), ministrul agriculturii, ministrul industriei, ministrul domeniilor şi comerţului, ministru de externe, ministru de interne, conducând apoi Ministerul Finanţelor şi, în final, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.

În perioada 5 martie 1918 – 24 octombrie 1918 Alexandru Marghiloman a fost preşedintele Consiliului de Miniştri și în timpul acestui mandat s-a decis semnarea armistițiului cu Puterile Centrale. Actul acesta va face să primească eticheta istorică de „trădător” de la o parte însemnată a românilor.

Evident, blestemul care a însemnat distrugerea averii familiei, una strânsă pe căi nu tocmai cinstite, ține de o legendă. Tatăl lui Alexandru, Iancu Marghiloman, a venit pe lume aproape de Buzău, într-un sat mic, Vernești. Versatil, Iancu ajunge destul de repede o figură importantă în administrația Buzăului, devenind consilier („pârgar”, conform titulaturii din anii aceia) și chiar primar (între anii 1840 și 1848, anul revoluției pașoptiste).

Nicolae Peneș, unul dintre scriitorii care au studiat istoria Marghilomanilor, încearcă se separe legenda de adevăr. Din studiul cărții sale aflăm că Iancu Marghiloman ar fi fost cunoscut în anii săi timpurii drept un hoț de cai și un celebru trișor. Presa locală și uneori și gazetele centrale îi acordau o deosebită atenție, coloanele ziarelor prezentându-l drept un afacerist cu sânge rece, nemilos. Se spunea că a ajuns în fața judecătorilor și în spețe în care se confrunta cu oameni din neamul său, rude de sânge.

Un caz cunoscut este cel al lui Constantin Musceleanu, cel care a pierdut, la finalul unei partide ce cărți, întreaga sa avere. Douăzeci de hectare de pământ și un heleșteu treceau în proprietate învingătorului, nimeni altul decât Iancu Marghiloman.  Peste mulți ani, pe acest teren va fi ridicată celebra vilă Albatros, o altă emblemă a acestei familii.

În „Alexandru Marghiloman – Lordul valah”, Nicolae Peneș scrie că, dezamăgit de situație, deznădăjduit, boierul Musceleanu, bănuind că Marghiloman trișase, aruncase ultimele cărți pe masa de joc și exclamase:

„Să se aleagă praful de tot ce va fi construit pe acest loc!”.

Iancu Marghiloman a învățat repede că trebuie să facă des exerciții de imagine. Averea sa, care începuse să crească amețitor, nu l-ar fi ajutat deloc să pătrundă în cercurile înaltei societăți dacă numelui său nu i-ar fi dat nicio strălucire. Astfel devine destul de repede o personalitate importantă. Regele Carol I se numără la un moment dat printre participanții de vază la unul din balurile date de familia Iancu Marghiloman. Balurile se desfășurau la noua locuință a familiei din capitală, în zilele noastre sediul Ambasadei Franţei, iar unele dintre aceste evenimente sunt descrise în amintita carte a lui Nicolae Peneș, lucrare apreciată prin acordarea în 2008 a premiului „Mihail Kogălniceanu” al Academiei Române.

Vezi și: Uzinele Reșița. Locul unde NU s-au turnat piesele Turnului Eiffel

Numele lui Iancu Marghiloman este întâlnit și în scrierile lui Duiliu Zamfirescu:

„Colon californian, arendaș, antreprenor, vânător de Bărăgan, jucător de cărți, prefect în cele mai bune relații cu lumea din București – miniștri, deputați și senatori și cu lumea din provincie – alegători, subprefecți, hoți de cai.”

Despre cariera politică a lui Alexandru Marghiloman au scris istorici importanți. Am ales să ne întoarcem azi în timp și să ne delectăm cu povestea „marghilomanei”, cafeaua care i-a împrumutat numele, apoi să verificăm legenda potrivit căreia averea familiei a dispărut, urmare a blestemului boierului Musceleanu.

„Marghilomana”. Povestea unei cafele ce a învins trecerea anilor.

Cafeaua are, bineînțeles, propria fascinantă istorie, un minunat lichid la care au acces și săracii și bogații lumii, o băutură magică preparată în nenumărate feluri. Unii oameni o preferă amară, simplă, alții însă o completează cu frișcă, cu lapte, cu zahăr sau chiar cu licori alcoolice, precum, în cele mai întâlnite cazuri, romul. Dacă faptul că fiecare colț de lume are o specialitate proprie de cafea este o realitate, atunci cu siguranță că țara noastră poate intra în această evidență cu „marghilomana”, specialitate intrată în vorbirea curentă a românilor imediat după primul război mondial.

Povestea acestei cafele începe și se termină într-o zi de vânătoare a conservatorului Alexandru Marghiloman, unul dintre celebrii consumatori de cafea ai vremurilor. În ziua aceea, într-o pauză, îi cere valetului o cafea iar acesta, surprins nepregătit, constată că nu are apă la îndemână. În loc de apă, cu emoții, valetul pune coniac și așteaptă reacția stăpânului. Acesta soarbe cu nesaț cafeaua improvizată și, după ce zâmbește mulțumit, continuă vânătoarea.

Clipa aceea de repaus, neglijența valetului care a uitat apa înainte de a pleca la vânătoare alături de boierul său, geniul improvizației și mulțumirea lui Marghiloman pot fi considerate un reper istoric al cafelei în România.

După ce armele Marelui Război au tăcut și Calea Victoriei a răsunat iarăși de glumele aristocrației bucureștene, ospătarii de la Capșa onorau și astfel de comenzi: „O marghilomană, garcon!“. Cafeaua astfel preparată a devenit rapid o modă și în scurt timp atât la „Hanul lui Manuc” cât și la „Sala Domnească“, locurile preferate ale protipendadei bucureștene pentru baluri mascate şi serate mondene, alături de  celebrele platouri cu peşte sau friptură rece de mistreţ, după vinurile de rigoare, cafeaua Marghiloman revigora petrecăreții.

„Marghilomana“ este de fapt o cafea cu specific turcesc, fiartă însă nu cu apă ci cu rom sau uneori cu coniac. Se servește în ceșcuțe fără toartă, uneori denumite „filigene“. Ibricele în care cafeaua era fiartă erau așezate pe nisip sub care ardeau cărbuni. Cu ani în urmă, Alexandru Marghiloman „boteza” cafeaua căreia îi împrumutase propriul nume cu câteva picături de rom fin de Jamaica.

În zilele noastre modul de preparare al „marghilomanei” s-a diversificat teribil, însă romul sau coniacul au devenit repere fixe. Specialiștii spun că trebuie fierți neapărat la foc mic 100 mililitri de coniac, peste care se pun nu mai mult de două lingurițe de zahăr.

Doar atunci când amestecul (nu putem spune apa!) clocotește, se adaugă și cele trei lingurițe de cafea, se ia ibricul de pe foc, se acoperă și, imediat după ce cafeaua cade la fundul ibricului, amestecul rezultat se toarnă în filigeană. Din studiile asupra vieții și activității lui Alexandru Marghiloman știm cu siguranță că „marghilomana” nu are gustul său legendar dacă între două sorbituri nu se trage cu nesaț dintr-un trabuc extrem de fin.

Averea lui Marghiloman. Blestemul boierului Musceleanu.

La 10 mai 1925, de Ziua Națională a României, Alexandru Marghiloman moare. Nu trec mai mult de patru zile și moștenitorii săi deschid un testament scris și completat în repetate rânduri. La Tribunalul Ilfov se află că uzufructul întregii averi este al soţiei sale, Maria, cu nume de fată Benedict Petrescu, femeie cu care avea o căsnicie de doar șase ani. La momentul cununiei, Marghiloman avea 65 de ani iar mireasa 27.

Primeau, prin testament, rente viagere și unii dintre strănepoții săi, soacra sa. Policitianul lăsase în ultimele sale dorințe și specificații clare referitoare la caii de curse. Cerea ca exemplarele rare, cele de prăsilă, să nu fie vândure. Bineînțeles, nu după multe zile, testamentul a dat naștere unor scandaluri monstruoase.

Tot în cartea „Alexandru Marghiloman – Lordul Valah” a scriitorului Nicolae Peneş întâlnim, detaliată, această saga a judecăților și proceselor care au urmat testamentului, saga în care Maria Marghiloman deține rolul principal. Astfel, la 7 aprilie 1927, un împrumut de treizeci de milioane de lei este garantat cu moșiile Fundeni-Tubureasca și Valea Scheilor, proprietăți întinse pe 254 de hectare, respectiv 105 hectare.

La trei ani de la parafarea creditului, băncile care au acordat creditul transferă ipoteca Primei Societăţi Civile de Credit Funciar Român. Entitatea aceasta bancară constată că nu a fost respectat contractual de împrumut și solicită Tribunalului Buzău instituirea unui sechestru asigurator asupra moșiilor Fundeni-Tubureasca și Valea Scheilor.

Aceste moșii sunt apoi arendate unor cooperative care vor deveni parte a războiului în justiție dus ani de zile de Maria Marghiloman, văduva care se va judeca și cu alți beneficiari ai testamentului soțului ce o vor acuza că nu le-a asigurat drepturile cuvenite, vânzând mobilier, argintărie și tablouri.

Ai mai putea citi: Atletul Albanez – Afacerea Memishilor din Slatina. Prăvălia celor mai iubiți albanezi din România a marcat filele de istorie din anii ’80

„Succesorii au adus de asemenea dovezi că Maria Marghiloman a încasat arenzi şi chirii fără a-şi plăti datoriile succesorale, s-a împrumutat de la Banca România din Buzău cu 3.000.000 lei, punând gaj recolta de grâu din moşia de la Fundeni, iar din cauza neachitării ratelor din împrumutul de 9.000.000 lei de la Bank of Roumania, datoria ajunsese la acea dată la peste 18.000.000 lei”. („Alexandru Marghiloman – Lordul Valah”, autor Nicolae Peneş).

Instanţa a dispus, după ani de termene, un sechestru asigurator asupra averii mobile şi imobile a Mariei Marghiloman, evaluată la 54.000.000 lei. Printre aceste proprietăți se regăseau și Vila Albatros din Buzău, vila Edwin din Bucureşti şi hipodromul cu cele 85 de pogoane pentru pistă. Vila Albatros, proprietatea de suflet a Marghilomanilor, a fost închiriată de multe ori și trecerea anilor a lăsat urme dureroase pe conacul de la periferia Buzăului.

Comunismul și naționalizarea au făcut ca, din anul 1945, conacul Marghiloman să se transforme, alături de dependințele sale, în depozite ale Întreprinderii de Legume şi Fructe Buzău, ale Întreprinderii Horticola, depozite şi ateliere ale IJGCL.

Vila Albatros, parcul şi heleşteul aferente, au fost construite între anii 1882 şi 1887 de către tatăl viitorului președinte al Consiliului de Miniștri de la finalul Marelui Război, Iancu Marghiloman. După ce acesta a murit, arhitectul de origine franceză, Paul Gottreau, renumit pentru proiectarea Casei de Economii, a modernizat întreaga construcție, care a devenit una grandioasă. În anii aceia, caii de curse de la acest conac câștigau 27 derby-uri.

După ce a stat în ruină întreaga perioadă a comunismului și încă un deceniu după 1989 Conacul Marghiloman strălucește din nou, datorită unor fonduri de la Uniunea Europeană.

Trădător national sau nu, Alexandru Marghiloman ne-a lăsat, pe lângă această dilemă națională, „marghilomana”, Vila Albatros și legenda blestemului boierului Musceleanu.

Vezi și: Generalul Pacepa. Un munte de legende și o avere de 80.000 de dolari în anii ’70. Spionul care l-a trădat pe Ceaușescu și a scris istorie în România