Max Auschnitt. Povestea „Regelui de Fier”, afaceristul din perioada interbelică băgat la închisoare de Carol al II-lea și eliberat de Ion Antonescu. Secretele nebănuite ale moștenirii de peste 40 de milioane de dolari

Max Auschnitt…totul începe aici. Galați, strada Domnească nr. 70. Impozanta clădire, ferecată în zilele noastre, ascunde o poveste frumoasă, o poveste întinsă pe deceniile ce au cuprins cele două războaie mondiale și moștenirea lor grea dar și trăsnetul comunismului pe cerul țării noastre. În anul 1951 clădirea trecea în proprietatea noului stat, fiind destinată șase ani mai târziu pentru funcționarea Comitetului Regional U.T.M. Anii ce vor urma va fi sediu al Comitetului Regional PMR „Dunărea de Jos”, al Muzeului de Istorie Modernă şi Contemporană, al Comitetului Judeţean U.T.C.

Max Auschnitt, poveste fără sfârșit

Când revoluția din 1989 a părut a limpezi națiunea noastră, organizația care a moștenit clădirea, „Fundaţia pentru Tineret”, a vândut clădirea, iar zidurile care au fost martore ale istoriei orașului dunărean au ajuns să cuprindă între ele un restaurant, pasat de la patron la patron în anii următori, patroni care nu au schimbat nimic, cu excepția numelui localului. Impozanta clădire a fost, pe rând, numită „Sidney”, „Club Total”, „Casino” sau „Monarch”.

Dacă am face azi o plimbare pe străzile Galațiului și am întreba trecătorii ce istorii ascunde casa de pe Domnească 70, am asculta probabil povești melancolice despre începutul democrației din debutul anilor 90, democrație sărbătorită cu pahare ciocnite la o masă rezervată la „Casino” sau „Monarch”. Din nefericire!

O monografie serioasă a orașului sau un gălățean nonagenar ar putea să șteargă praful de pe istoria clădirii. Casa a aparținut unuia dintre cei mai importanți industriaşi ai perioadei interbelice, celebrul și controversatul Max Auschnitt. Despre personalitatea acestuia și mai ales despre simbolul trecerii lui prin viață și prin orașul dunărean putem lectura cu încredere lucrarea lui Valentin Bodea, un cercetător al caselor de patrimoniu, lucrare intitulată „Monumente istorice şi personalităţi din oraşul Galaţi”.

Casa, inclusă încă din 2010 în „Lista monumentelor istorice” a fost ridicată în primii ani ai secolului douăzeci de un mare moșier gălăţean, Dimitrie Climis și vândută lui Auschnitt în 1921. Doar șapte ani este proprietatea acestuia, pentru că în 1928 o vinde lui Alexandros Kiosseoglu, un negustor grec care nici măcar nu o va locui. Casa va fi închiriată în vara aceluiași an Consulatului italian. Deci numele său a fost trecut pe actul de proprietate al clădirii doar acești șapte ani, perioada a fost suficientă pentru ca și azi unii taximetriști din Galați să știe unde vrei să ajungi dacă spui „Casa Auschnitt”.

În lucrarea sa, Bodea îl caracterizează pe Auschnitt, bazându-se pe memoria savantului Crișan Mușețeanu, ca fiind „un om galant pentru oraşul Galaţi, deşi rar se afla aici, iar galanteria se revărsa şi asupra judeţului Covurlui”. Un alt cercetător, Teodor Iordache, consemnează în „Albumul Galaţilor” din 1935-36 că industriașul participa cu „largheţea sa princiară la toate operele de binefacere existente sau eventuale” din orașul său natal.

Auschnitt venise pe lume la 14 februarie 1888, în casa comerciantului Ossias și a Clarei, doi evrei ucraineni. Tatăl deținea o firmă de import-export al cărei domeniu de activitate era comerțul cu fier. Părinţii l-au trimis pe tânărul Max să studieze la Viena, unde a absolvit Academia de Înalte Studii Comerciale şi de Export.

Dacă în vremea aceea ar fi existat conceptul de C.V. din zilele noastre, Max Carol Auschnitt ar fi putut să completeze rubrica specifică precizând că a fost, pe rând, economist, industriaş, finanţist, senator, conducător şi acţionar principal la Uzinele Reşiţa, patron al uzinelor din Titan-Nădrag-Călan, vicepreşedinte al Uniunii Generale a Industriaşilor din România, vicepreşedinte al Societăţii de Telefoane Române, vicepreşedinte al Băncii Chrissoveloni, preşedinte al Asociaţiei Generale de Industrie din Banat, deţinător al Uzinelor Ferdinand, al minelor de fier Teliuc, al Uzinelor Goldemberg Brăila, al Morii „Steaua” din Galaţi, al Uzinelor „Ciclop” din București, deținător al „Titan I” şi „Titan II” Galaţi, acționar la companii din Viena, Munchen sau Monaco.

Vezi și: Nicolae Malaxa – între avere, corupție, politică și exil în România interbelică. Povestea marelui întreprinzător român care a deținut Uzinele Malaxa, locomotiva cu același nume și fabrica de ulei vegetal „Mândra” din Bârlad

La începutul anilor ‘20, Max Auchnitt preia frâiele afacerii tatălui său, fabrica de sârmă şi de cuie din Galaţi şi o transformă în grupul Uzinele Metalurgice „Titan Nădrag Călan” (TNC). Grupul includea și noua fabrică de oţel „Oţelu Roşu”, precum şi alte uzine metalurgice. Peste o mie de oameni munceau în uzinele lui Auschnitt și în Magazinele Unite sau la Socomet.

La sfârşitul deceniului, Auschnitt preia și compania austriacă Steg, achiziționând o parte consistentă din acţiunile acesteia. În România compania austriacă deținea deja Uzinele şi Domeniile de Fier Reşiţa (UDR), fiind cea mai mare companie românească din perioada interbelică. Capitalul Steg însemna peste un miliard de lei şi mai mult de 20.000 de angajaţi.

Max Auschnitt este numit astfel administrator la Uzinele şi Domeniile de Fier Resiţa și reușește să ridice semnificativ compania. I se spune deja „Regele Oţelului” când preia și uzina de oţel Sartid din Iugoslavia şi una dintre fabricile de locomotive din Polonia. Pe lângă industria grea dezvoltă afaceri în alte domenii, cele mai bune exemple fiind Societatea Română de Telefoane sau Banca Chrissoveloni, deține numeroase proprietăţi imobiliare.

Același cercetător gălățean Valentin Bodea a descoperit în arhiva ziarului cotidian „Vocea Galaţilor” din iunie 1931 un articol despre candidatura industriaşului ce venea după un mandat de senator al Camerei de Industrie Galaţi. Ziaristul îl prezenta ca administrator la Reşiţa, filantrop cu relaţii externe. Bodea a scos din arhive și un articol din „Acţiunea”, ziar în care era prezentat ca un „om de înaltă cultură, care nu a refuzat nimic nimănui, a contribuit la construirea şi repararea de şcoli şi biserici.”

Este un adevăr însă faptul că prin aceste acte caritabile făcea și o extraordinară reclamă tablei cu care acoperea bisericile. Bodea ne oferă și o caracterizare a lui Max Auschnitt, aparținând contemporanului său Muşeţeanu: „acest jidan roşu, mare, voinic şi gras”.

Se știe că industriașul avea relații de prietenie cu Take Ionescu și Nicolae Titulescu ce datau încă dinaintea Marelui Război. Deosebit de atras de femeile frumoase, Max Auschnitt se logodește în anul 1923 cu Leonora Brooke, o superbă nobilă englezoaică, contesă de Inchcape, al cărei tată era nimeni altul decât ultimul rajah alb al Kuchingului, un ţinut malaezian. Din motive ce stau bine ascunse în ceața misterului, va rupe această logodnă. Soție îi va deveni mai târziu Livia Pordea.

Pentru a se putea căsători, industriașul se va converti la catolicism în 1934, fapt ce nu îl va salva nicidecum de persecuțiile viitoare, venite odată cu schimbările politice ce urmau să cutremure întreaga omenire. Amintim doar că în anul 1939 locul de favorit al regelui, cu care era partener de poker și de distracții, îi va fi luat de un alt nume sonor al industriei interbelice, Nicolae Malaxa.

Rădăcinile evreiești și nu numai acestea îl vor arunca în temniță, cu o condamnare de șase ani. Ajunge la închisoare, fabricile sale sunt confiscate, iar operațiunea este numită „românizare”.

Pentru a înțelege mai bine împrejurările în care a ajuns să fie întemnițat, trebuie să cunoaștem povestea concurenței sale cu Nicolae Malaxa, concurență ce se manifesta și în afaceri dar și în viața personală. Auschnitt și Malaxa se luptau pentru „titlul” de favorit al regelui. În 1939 Malaxa, în urma unor acuzații ce se vor dovedi false, l-a trimis pe „regele fierului” în boxa acuzaților.

Carol al II lea nota, în iulie 1939: „La Reşiţa infiltraţiunea ungurească este îngrozitoare. De vină pare a fi Max şi trebuie tact până ce Urdăreanu se înscăunează bine ca preşedinte al Consiliului de Administraţie ca să poată lua măsuri salutare. Jidanul, tot jidan rămâne, oricât de simpatic ar fi ca om.”

Max Auschnitt concura cu Nicolae Malaxa, atât în afaceri, cât şi în obţinerea favorurilor regelui. El a pierdut lupta cu Malaxa, iar în 1940, în urma unor acuzaţii aduse de acesta, a fost supus unui proces aranjat şi condamnat la şase ani de închisoare.

A fost închis, a supraviețuit unui regim îngrozitor de detenție, unele surse spunând că a beneficiat de protecția multor deținuți. Când Carol al II lea fuge din țară, mareșalul Ion Antonescu aprobă mutarea sa într-un sanatoriu, mai târziu în arest la domiciliu. Conform surselor diplomatice germane, Antonescu a primit în schimbul generozității sale cedarea de către industriaşul evreu a uzinelor sale către statul român.

În 1944 află că naziştii germani voiau să îl asasineze, fuge din ţară ajutat de prietenul său, pilotul Matei Ghica. Zboară în Egipt, iar germanii îl condamnă la moarte în absenţă.

Când germanii nu mai au deloc influență este exonerat de acuzaţii, se întoarce în România însă în anul 1947, când realizează că România va cădea sub influenţa sovietică, decide să părăsească România pentru totdeauna. Alege pentru exil Statele Unite ale Americii, al căror cetățean cu acte în regulă devine.

În anul 1948 comuniştii îi confiscă absolut toate proprietăţile şi îl condamnă din nou la moarte. Auschnitt este afacerist și în Statele Unite ale Americii, unde fondează alături de fiul Edgar compania Flexigrip Inc., rebranduită apoi „Minigrip”, o firmă care produce fermoare de plastic pentru industria ambalajelor. „Minigrip” a devenit mai târziu parte a „ITW” şi acum brandul este cunoscut ca „ITW Zippak”. Moştenitorii lui Max Auschnitt au primit, după revoluție, despăgubiri de circa 40 milioane de dolari în acţiuni ale Fondului Proprietatea, precum şi mai multe imobile.

Un fapt interesant este acela că rivalitatea Auschnitt-Malaxa a continuat chiar și în Statele Unite ale Americii. Auschnitt a încercat în zadar să blocheze exilul lui Malaxa, care a reușit însă. Pentru o curățare a imaginii sale, pătată de simpatiile legionare, acțiuni evidente antisemite, apoi de colaborarea cu primii comuniști, Malaxa a donat sume imense exilului românesc de peste ocean.

Petre Dogaru descrie umbrele vieții lui Auschnitt în lucrarea „Casa Regală, femeile fatale, masoneria şi dictatorii secolului XX”. Din paginile acesteia aflăm că Auschnitt i-a făcut principeluI Carol un cadou rar, „un armăsar arăbesc pur-sânge”, un superb exemplar achiziționat de la politicianul pakistanez Aga Khan, paşă care a avut chiar și funcția de preşedinte al Ligii Naţiunilor.
În aceeași lucrare, Dogaru scrie:

„La 7 iulie 1931, Paul Dumitrescu, secretar particular al regelui le-a aranjat o audienţă, bineînţeles nu fără avantaje materiale, la Palat, lui N. Malaxa şi M. Auschnitt. În cursul întrevederii, cei doi îi oferă lui Carol al II-lea o sută de milioane de lei, „ca o modestă contribuţie pentru operele de asistenţă ale Palatului”. Fără nici o reţinere suveranul a luat banii, le-a strâns mâna, apoi i-a decorat”.

În București, pe Aleea Alexandru 1-3, colț cu Bulevardul Aviatorilor, este o casă construită după planurile arhitectului Grigore Cerchez pentru juristul Ioan Manu. Casa este o replica a Muzeului Rodin din Paris. Construcția ei se termina în anul 1915. În anul 1932 magistratul are grave dificultăți financiare și vinde casa industriașului Max Auschnitt. În 1948 casa este naționalizată și devine domiciliul lui Petru Groza până la decesul acestuia, în 1958.

Vezi și: Aristide Blank, „poetul rătăcit în lumea afacerilor”. Povestea secretă a milionarului interbelic, fondatorul băncii Marmorosch Blank de pe Strada Doamnei din București

Destinația superbei clădiri este apoi „casă de oaspeți” pentru străinii veniți la invitația partidului sau a guvernului, câțiva ani mai târziu sediul Ambasadei Argentinei. Casa este retrocedată după revoluție fiului lui Max Auschnitt, Steven, care, în 2006, o vinde pentru 7 milioane de euro lui George Becali.
În ultimii ani, numele lui Becali a șters cu ușurință din memoria colectivă a românilor istoria atât de veche a acestei case.

Ai mai putea citi: Dumitru Mociorniță – țăranul care i-a încălțat pe români, dar a murit desculț! Finalul tragic al deținătorului Fabricii Pionierul și Tăbăcăriei Naționale. O avere de 370 de miliarde de lei făcută din afaceri cu Armata Română, furată peste noapte