Neamul Marincu. Poveste de boieri. O viață în arendă și o avere pierdută peste noapte

Câțiva oameni entuziaști din Calafat au aprins focul unei tradiții ce nu pare că se va stinge vreodată: reconstituirea istorică a luptelor din războiul de independență. Orașul prinde astfel viață în mai și respiră o altfel de istorie, trăită din nou în centrul Calafatului sau în vechiul port. Este un bun prilej de a șterge praful de pe filele istoriei acestui oraș cu atât de multe povești.

Neamul Marincu – o poveste cusută cu multă tristețe

În micul oraș dunărean legendele au rămas scrise în zidurile clădirilor. Nu departe de valurile Dunării o placă memorială ne amintește că aici, în casa aceasta, a locuit Ioana Radu, alături de prima ei iubire. De aici a fugit, într-o noapte, lăsându-și soțul și trecutul în urmă, plecând cu un tren de noapte în căutarea împlinirii unui vis.

Dar dincolo de Dunăre, de Ioana Radu, de Ștefan Iordache și de cucerirea independenței, Calafatul are și absolut senzaționalul Palat Marincu. Despre clădire și arhitectul ei, despre proprietar și povestea tristă a vieții lui veți citi în rândurile care urmează, povestea fabuloasă a unei averi irosite în aparență, de fapt o investiție în viitor, ceea ce a construit Marincu la început de secol XX fiind hrană sufletească astăzi pentru orice iubitor de cultură.

Te mai poți documenta și despre: Constantin Poroineanu – unul dintre cei mai bogați români ai secolului 19. Finalul tragic al moșierului a scris istorie în România

Proiectul Palatului Marincu din Calafat a fost realizat de Joseph Schiffeleers, care ajunsese în România pentru a lucra în căile ferate. Erau zorii secolului XX și încă impresionau clădirile în stil neo-clasic francez cu accente de baroc și roccoco. Consultând arhivele, regăsim în presa locală informații care atestă că lucrările începuseră deja în 1904 iar finalizarea lor este consemnată în 1908. Lucrările au fost coordonate de arhitectul Constantin Rogalski, cel care a condus activitatea unor italieni ca Pietro Adotti, Georgetti, Traunero. Unii dintre aceștia au rămas ulterior pentru totdeauna în Calafat, numele lor fiind astăzi amintit de impresionantele cavouri din cimitirul orașului, dar și de locuințe particulare.

Interiorul Palatului Marincu încântă privirile vizitatorilor cu elementele din travertin şi marmură, cu oglinzile din Veneția, pereții şi tavanele pictate la vremea aceea de pictorul Francisk Tribalski, născut în Polonia dar stabilit pentru câțiva ani la Craiova.

Vezi și: Întoarcere în timp: Istoria C.A.R. Povestea primei Case de Ajutor Reciproc pe harta financiară contemporană a continentului

În istoria palatului a existat foarte mulți ani o eroare transmisă de la generație la generație. S-a crezut că edificiul a fost proiectat de Paul Gottereau și eroarea a fost îndreptată de Oana Marinache, autoarea unei excepționale monografii. Oana precizează că în revista „Printre hotare”, anul II, nr. 13, din martie 1909, la pagina 182, apare următoarea informație:

„Ultima instalațiune importantă făcută de casa Kriéger e aceea a d-lui Marincu, din Calafat, făcută de d. architect Schifeleers, situată pe o colină care dominează întreg țărmul danubian. Spațiul ne lipsește spre a descrie în amănunțime bogatul mobilier furnizat de casa Kriéger; vom indica numai: marele hall în stil Régence; salonul Ludovic XIV; salonul Ludovic XV și salonul Ludovic XVI; buduarul în stil românesc; fumoarul turcesc, marea sală de mâncare în stil Renaissance; marea cameră de dormit Ludovic XVI; cabinetul de toaletă; sala de baie și cabinetul de lucru în stil englez.”

Palatul are o suprafață de 8.333 metri pătrați, trei niveluri, ridicarea lui a costat un milion în monede de aur, avea 48 de încăperi cu diferite destinații (încăperi locuibile erau 21). În clădire s-a instalat lumină electrică și calorifere, ascensoare pentru manevrarea mâncării și a veselei de la bucătăria din subsol la sufrageria din hoch-parter. Domeniul palatului avea și câteva cochete anexe, precum casa portarului, cele ale servitorilor, grajdurile, dar și garajele și serele cu plante din toate colțurile Europei.

Să mergem pe firul istoriei, întorcându-ne în timp pentru a înțelege istoria acestei familii și a averii ce a lăsat peste timp această minunată clădire din portul dunărean al Calafatului, pentru că istoria acestui palat, în zilele noastre sediu al Muzeului de Artă şi Etnografie din localitate, este de fapt povestea tristă a unui neam. Iar atunci când veți lectura deznodământul nu veți putea să nu vă gândiți la Iulia Hasdeu și castelul ei de la Câmpina.

Neamul Marincu își trăgea rădăcinile dintr-un vlah care trăia pe Timoc, la Novo Selo, Stăncună Ţenovici. Acesta s-a căsătorit cu o femeie din Poiana Mare, localitate din apropierea Calafatului. Se crede că Țenovici a fost haiduc de-ai lui Miloş Obrenovici și că și-a găsit sfârșitul la Negotin în urma unei lupte cu turcii. A rămas în urma lui Maria, soția și fiul Marinco care, terifiați de pericolul turcesc, au trecut Dunărea și s-au așezat la Poiana Mare, în satul natal al Mariei. Marinco va deveni în câțiva ani mâna dreaptă a lui Miloș Obrenovici

Ştefan Marincu se năștea astfel în Poiana-Mare într-o zi geroasă a anului 1858, 28 ianuarie. Familia sa se dezvoltase mult, trecând de la negoțul mic la negustoria serioasă. Vindeau deja porci la Budapesta și Viena, banii câștigați fiind investiți în arendarea de terenuri. Treptat, au reușit să cumpere multe din terenurile ce initial fuseseră arendate. Au luat astfel de la moștenitorii voievodului Miloş Obrenovici domeniul Poiana Mare-Desa.

Ştefan Marincu a absolvit Liceul Comercial din Braşov, oraș situat în acele vremuri în Austro-Ungaria. După liceu, a urmat cursurile Academiei de Înalte Ştiinţe Economice de la Viena, după absolvire revenind la Poiana-Mare. Se căsătorește în anul 1884 s-a Maria Mirică, o domnișoară de 17 ani care abia ieșise din pensionul la călugăriţe din Craiova.

Florența Georgetta Marincu, ultimul vlăstar al familiei, povestea că tatăl fetei, un bogat arendaș și proprietar de moșii în zonă, a „înzestrat-o cu dărnicie”.

Ştefan Marincu a fost un excepțional finanţist, fondând „Banca Calafatului” în anul 190, ajungând apoi membru în Camera de Comerţ din Craiova şi chiar primar al Calafatului pentru un mandate de trei ani, între 1911 și 1914. În tot acest timp a acordat o deosebită importanță culturii, dovedindu-se un bărbat sensibil, un spirit poetic.

Ștefan Marincu a avut, împreună cu soția Maria, două fete, Olga și Mărioara. Olguța a murit la numai un an, o meningită îndurerând familia. Mărioara, născută la Calafat la 6 martie 1887, va trăi treisprezece ani, iar tuberculoza va fi cea care o va răpi din lumea aceasta. Mărioara lua deja lecții de muzică la patru ani, iar tatăl ei îi aducea chiar profesori din străinătate. Copilăria ei a însemnat și luni întregi petrecute în Italia, în sudul Franței, în Viena. La 7 august 1900 copila se va stinge la Glion, o localitate mică din cantonul Wad din Elveţia. Se afla deja acolo, într-un sanatoriu de tuberculoşi, de câteva săptămâni.

În 1903 Ștefan Marincu a ridicat cavoul familiei, proiectat de Jospeh Schiffeleers.

Cei doi, Ștefan și Maria, rămași fără niciun copil, își vor dedica viața activităților legate de palatal ridicat în memoria Mărioarei. Palatul va fi donat în anul 1914 statului român, fiind destinat pentru a găzdui o școală de fete, instituție de învățământ menită a aduce aminte de fiica sa. Potrivit propriului testament, soția Maria a folosit palatul până la moartea sa din 1926. După nefericitul eveniment palatul a trecut în proprietatea primăriei Calafat.

Vezi și: Aristide Blank, „poetul rătăcit în lumea afacerilor”. Povestea secretă a milionarului interbelic, fondatorul băncii Marmorosch Blank de pe Strada Doamnei din București

Ștefan și Maria Marincu obișnuiau să găzduiască evenimente cu fast în Calafat. Cu ocazia dezvelirii Monumentului Independenței, la 28 aprilie 1904 au vizitat Calafatul prim-miniştrii D. A. Sturdza şi Ionel I. C. Brătianu. În anii aceia lumea bună a Craiovei nu lipsea de la balurile și celebrele vânători ale calafetenilor.

Florentza Georgetta Marincu aducea în actualitate unele aspecte de la inaugurarea palatului din 1908. Pentru marcarea evenimentului familia Marincu a comandat pește şi icre negre de la Vidin, coniac și șampanie din Franţa, fructe exotice din Grecia, iar Maria a primit oaspeţii purtând o rochie de dantelă neagră cu trenă comandată casei de modă Worth de la Paris. Bijuteriile Mariei erau completate de o diademă de briliante comandată la Cartier.

După ce în palat a funcționat școala de fete cu internat „Sfânta Maria”, palatul a devenit apoi sediul unei grădinițe de copii pentru ca mai târziu în încăperile sale să se înființeze un loc unde tinerele fete învățau să devină bune gospodine. Palatul a găzduit apoi Școala Agricolă și Casa Pionierilor din Calafat.

Prima reabilitare a avut loc în primii ani ai secolului XXI, între anii 2001 și 2003. În zilele noastre în camerele vechi ale familiei Marincu pot fi admirate opere ale unor mari artiști precum Nicolae Grigorescu, Henri Catargi, Theodor Pallady, Ion Irimescu, Nicu Enea, George Demetrescu Mirea.  Urmașii familiei Marincu, Florentza și Ilie, au donat acestui muzeu mobilier, un pianul și un candelabru.

Florentza Georgetta Marincu povestește și un episod sinistru din istoria Palatului, venirea comuniștilor și smulgerea de pe pereți a tablourilor cu membrii familiei.

„În Palatul Marincu a poruncit smulgerea de pe ziduri a tablourilor „odioşilor exploatatori, Maria şi Ştefan Marincu”. În timp ce erau sfâşiate şi arse în curte, în mijlocul careului elevilor, mâini pioase ascundeau portretul Mărioarei. Mutat din încăpere în încăpere, a ajuns în pivniţă, în odaia cazanului de calorifer. A dispărut pentru totdeauna, nu se ştie cum, frica de a-l păstra depăşind preţuirea pentru valoarea lui artistică.”

Povestea familiei Marincu este un posibil subiect de roman. Din fericire, ultimele vlăstare ale acestui neam pot azi să privească, mândre, la Muzeul de artă – Palatul Marincu care este, așa cum afirma directorul Alexandru Pârvan, „cel mai important centru de cultură al oraşului Calafat, având o valoare multifuncţională.”

Vezi și: Aristide Blank, „poetul rătăcit în lumea afacerilor”. Povestea secretă a milionarului interbelic, fondatorul băncii Marmorosch Blank de pe Strada Doamnei din București