Nicolae Malaxa – între avere, corupție, politică și exil în România interbelică. Povestea marelui întreprinzător român care a deținut Uzinele Malaxa, locomotiva cu același nume și fabrica de ulei vegetal „Mândra” din Bârlad

Anii ce au urmat revoluției din 1989 au fost izvor al unor nesfârșite polemici legate de recuperarea averilor marilor industriași de către urmașii lor, averi naționalizate de comuniști imediat după ce au preluat controlul administrativ și politic asupra României.

Nicolae Malaxa, pagini de istorie din perioada interbelică

Nicolae Malaxa naște la 10 decembrie 1884 în casa lui Costache Malaxa, capul unei familii de aromâni mutați între granițele țării noastre încă din 1818. Costache se trăgea dintr-un neam de sorginte grecească iar soția sa, mama viitorului industriaș, pe nume Ruxandra Elena, era fiica unui mare dregător local, spătarul Bădărău.

În ceea ce privește educația lui Nicolae Malaxa avem două surse care se contrazic, una precizând că la Iași a urmat ciclul primar și studiile liceale, cealaltă susținând că Bârladul a fost gazdă copilului pentru clasele primare iar liceul unde a fost înmatriculat a fost Liceul „Roşca Codreanu” din Iaşi, instituție absolvită în anul 1901. Cert este că 1901 este anul în care Nicolae ia drumul Germaniei, unde îl regăsim înscris la cursurile de inginerie la Universitatea Politehnică din Karlsruhe, („Karlsruher Institut für Technologie„ din zilele noastre).

După absolvire, Nicolae Malaxa revine în ţara natală și încearcă să pătrundă în tumultuoasa lume a afacerilor. Deschide la Bârlad fabrica de ulei vegetal „Mândra” Bârlad. Ca fapt inedit, fabrica are și astăzi activitate. În 1912, când a fost înfiinţată, la baza ei a stat o presă de ulei acţionată cu abur ce era produs de o locomotivă realizată în anul 1909. Malaxa nu era un pionier, în anul acela era deja o oarecare concurență în industria uleiurilor vegetale.

La Bacău şi Galaţi existau deja de ani buni fabrici de profil însă, în zona orașului Bârladul, zonă unde oleaginoasele erau cultivate cu rezultate senzaționale, nu exista niciuna. Malaxa a fost un vizionar încă din tinerețe și a știut că „Mândra” va fi un success. Legendele locale spuneau că numele farbricii fusese inspirat de o aventură de o vară pe care o avusese cu o localnică. Se extinde și, tot la Bârlad, fondează în 1911 un atelier de prelucrări mecanice prin aşchiere. Afacerea cuprindea  în primul rând o strungărie, o turnătorie şi un atelier de reparaţii auto. Dorind să aibă angajați foarte bine pregătiți, Malaxa înființează și o școală de ucenici.

În anul 1921 inginerul deja experimentat, om de afaceri cu o abilitate deja probată, Nicolae Malaxa se uită cu atenție spre zona capitalei și face o mutare decisivă. Pe un teren viran din suburbiile Bucureștilor înființează un atelier de fabricare de material rulant. Aici se reparau vagoane și locomotive.

Ascensiune fără precedent

În câțiva ani afacerea devine prosperă și Nicolae Malaxa continuă să se extindă în Titan unde, în 1923, construiește de la temelie o uzină destinată producerii materialului rulant de calea ferată. Este prima dată când Malaxa dezvoltă o afacere având statul drept partener. Concret, primește încă dinaintea demarării proiectului un substanțial avans de la Căile Ferate Române și la baza investiției primare stau și câteva  credite de la diverse bănci. Din Germania cumpără peste 75 de maşini-unelte, astfel fabrica din Titan devine una dintre cele mai performante fabrici de material rulant din Europa acelor ani.

Paradoxal, Uzinele Malaxa, cunoscute după naţionalizarea forțată sub numele „23 August”, ulterior ca Uzinele „Faur”, au fost decenii consecutive simbolul puternic al industriei româneşti, un titlu de glorie chiar și pentru comuniști. Sunt inaugurate și date în folosinţă în anul 1927 și peste nu mai mult de doisprezece luni pe poarta lor ieșea prima locomotivă cu abur produsă de Malaxa.

În același an o lege care pare să fie cu dedicație, publicată în Monitorul Oficial nr. 57/13 martie1927, îl ajută enorm, prin aplicarea prevederilor ce încurajau dezvoltarea industriei naţionale. Înființează în Bârlad o altă școală de ucenici, ai cărei absolvenți îngroașă rândurile muncitorilor de la uzinele Malaxa, numărul acestora ajungând să depășească 8000 de angajați.

Criza economică ce lovise planeta în 1933 nu îl împiedică pe Malaxa să livreze locomotiva cu numărul 100 și să se dezvolte în permanență. Sunt anii în care construiește fabrica de ţevi fără sudură din oţel „Malaxa Tub”, cunoscută peste ani ca Uzina „Republica”, la vremea aceea considerată ca fiind cea mai modernă din Europa. Nicăieri în altă parte a lumii, exceptând Statele Unite ale Americii, nu mai fusese implementat procedeul de laminare Stiefel.

Anul 1936 vine cu o altă premieră istorică, Uzinele Malaxa producând prima locomotivă Diesel românească. În Europa locomotivele produse în România de industriaşul Malaxa aveau deja o notorietate, fiind considerate cele mai puternice. Din ce în ce mai des se primeau comenzi din toate colțurile lumii. Recunoașteri formale s-au primit la Belgrad și la Milano, la expoziţiile din anul 1937, respectiv 1940.

În anul 1938 Malaxa livrează Căilor Ferate Române un lot de 28 locomotive Diesel, moment istoric care marchează un fapt inedit:  la sfârşitul anilor ‘30, pe când fiorii reci ai războiului mondial încă nu se simțeau, România atingea performanța de a nu mai importa nicio locomotivă de fabricaţie străină. Uzinele Malaxa aveau exclusivitate cu Căile Ferate Române.

Este perioada în care Malaxa construiește și consolidează relațiile cu politicienii. Se spune că influența lui ajunsese să fie atât de solidă încât în scurt timp a ajuns prieten intim al regelui Carol al II-lea, în anturajul căruia a ajuns cu ajutorul lui Puiu Dumitrescu, secretarul particular al regelui Carol.

Malaxa, prin sponsorizări ce azi ar putea fi numite ușor cumpărare de influență, a reușit să se apropie atât de Carol cât și de Elena Lupescu. Când Dumitrescu a fost concediat, Malaxa a continuat aceeași relație cu succesorul Ernest Urdăreanu. Astfel beneficiază de multe credite de stat cu avans de capital, având și siguranța cumpărării în integralitate a producției pentru care fusese contractat. Se crede că întregul concern al lui Nicolae Malaxa avea în anii ce au precedat cel de-al doilea război mondial aproximativ 98% din producţie livrată direct către stat, iar profiturile lui erau estimate între 300 şi 1000%.

Având experiența anilor din urmă, ultimii treizeci de ani, suntem liberi să credem că mare parte din acest profit lua calea întoarsă către prietenii lui din lumea politică. O altă parte ajungea, frumos împachetată sub forma unor donații, chiar la Carol al II lea. Unii istorici au denumit procedeul amintit anterior ca fiind inițiatorul unui „un fond de rulment al corupţiei”.

Ai mai putea citi și: Un secol de ascensiune financiară. Povestea familiei Mihail, afaceriștii care au cucerit România la 1800. Averea familiei era de 200.000 de lei într-o vreme în care leul românesc era la aceeași paritate cu francul elvețian

Este perioada în care Malaxa începe să se dezvolte și în domeniul construcţiilor, colaborând cu arhitectul Horia Creangă, nepot al lui Ion Creangă. Împreună ridică în perioada 1935 – 1937 blocul Malaxa-Burileanu de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu din București, edificiu cunoscut și ca Blocul Unic. Astăzi este o clădire de patrimoniu. Malaxa a încercat să se extindă în fiecare an, treptat ajungându-se ca din grupul lui să facă parte și Magazinele Unite de Fierărie din Galaţi sau Uzinele Tohani Zărneşti. A avut un număr mare de acțiuni și la Astra Arad, Unio Satu Mare, Uzinele şi Domeniile de Fier Reşiţa sau IOR Bucureşti.

Ajungând prin educație să domine industria românească, a acordat ulterior o mare importanță și acestui aspect, dezvoltând şcoli şi biblioteci, susţinând permanent ştiinţa, literatura şi arta, ajutând prin subvenții anuale Societatea Scriitorilor Români. A susținut apariția „Enciclopediei României”, a ajutat prin acordarea de burse tineri ce au devenit ulterior oameni de ştiinţă recunoscuți la nivel mondial, s-a aplecat și asupra unor probleme sociale, mai ales asupra celor ale muncitorilor. Angajații lui beneficiau de salarii mai mari decât în alte fabrici sau uzine, de unele măsuri de asistență socială, mese la cantinele instituțiilor angajatoare și chiar de echipamente de protecție, un lucru rar în anii aceia.

Malaxa a finanțat aproape toate partidele politice, chiar și Garda de Fier şi Partidul Comunist Român. Faptul că la un moment dat a fost apropiat de mişcarea legionară l-a ajutat să răzbată în cercurile politico-economice nemțești.

În luna mai a anului 1941, în plin război, lui Nicolae Malaxa i se pune sechestru pe toate proprietățile în urma acuzării de colaborare cu legionarii. Bombardamentele din 23 august 1944 din zona Capitalei îl determină să mute în spatele frontului atelierele de armament și alege un loc în împrejurimile Haltei CFR Sibiel. Malaxa încearcă să părăsească România, dar nu primește pașaport. Anul 1945 înseamnă și contruirea primului automobil românesc la Uzinele din Reşiţa.

În anul 1946 Irina Malaxa, fiica industriașului, se căsătorește cu celebrul savant George Emil Palade, singurul român câștigător al Premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină, premiu decernat în anul 1974. Cei doi pleacă în acelaşi an, 1974, în Statele Unite ale Americii, acolo unde savantul plănuia să continuie cercetările. Cei doi au avut doi copii, Georgia şi Philip. Fiul industriaşului, Constantin Malaxa, i-a fost coleg viitorului rege Mihai în legendara clasă palatină. În perioada aceea Mihai era Mare Voievod de Alba Iulia, elev în clasa a VIII-a în anul şcolar 1939-1940.

Bineînțeles că Malaxa a câştigat şi favorurile comuniștilor în timp, bazându-se pe statutul de victimă a regimului Antonescu. A reușit astfel să trimită în băncile din Statele Unite ale Americii sute de milioane de dolari. A obținut chiar și trei dintre fabricile sale și despăgubiri în valoare de un milion de dolari. 11 iunie 1948 a venit însă cu naționalizarea care a presupus confiscarea întregii averi. Uzinele sale aveau să devină în anii gri ai comunismului adevărate simboluri ale luptei clasei muncitoare împotriva „exploatatorilor”.

Profitând de oportunitatea unei delegaţii comerciale la Viena, emigrează în Statele Unite, alegând New York. În România este condamnat la moarte în contumacie pentru crime de război (motivul a fost producţia de armament din timpul războiului, considerată ca fiind în folosul agresiunii împotriva Uniunii Sovietice și  colaborarea cu legionarii).

Inițial, nu a primit rezidenţă permanentă în SUA. După un timp obține chiar și  cetăţenia, încearcă să dezvolte noi afaceri, fără reușite notabile. Când autoritățile americane încep să îi cerceteze trecutul, Malaxa este în situația de a fi expulzat. În final, demersul acestora nu are succes și fostul mare industriaș rămâne pe pământ american până în anul 1965, când, la New Jersey, este înmormântat.

După 1989, urmașii de sânge ai lui Nicolae Malaxa din Statele Unite ale Americii, Georgia Palade Van Dusen, Philip Palade şi soţia altui nepot decedat al industriaşului, Loreen Ellen Malaxa, cer statului român despăgubiri în valoare de 310 milioane de dolari americani în schimbul tuturor proprietăţilor confiscate bunicului lor: Uzinele Faur (fosta Uzină Malaxa), Uzina Republica (fosta Uzină de Tuburi şi Oţelării) şi Combinatul Siderurgic Reşiţa (fostele Uzine şi Domenii de Fier din Reşiţa).

Abia în septembrie 2006 România emite titluri de despăgubire în valoare de 1.080 miliarde de lei, aproximativ 360 milioane dolari americani, sume transformate în acţiuni la Fondul „Proprietatea”.

Ai mai putea citi: Barbu Drugă, boierul cu viața furată de comuniști! Povestea unuia dintre cei mai bogați români de la 1800 care a deținut Moara Craiova cu sute de angajați, un castel și Portul Cetate