Râmnicu Vâlcea – povestea măririi și decăderii unui oraș. De la tăbăcărie, prima afacere în anii 60, la un oraș pustiu, sărăcit de interese politice

În deceniul șase al secolului trecut, Râmnicu Vâlcea nu era un județ, iar orașul avea aproape 30000 de locuitori. Cel de-al doilea război mondial adusese partidul ce avea să devină unic la guvernare și, la un moment dat, o reorganizare la nivel administrativ, de fapt o comasare a teritoriilor. În urma acestei decizii, Vâlcea, unul dintre cele mai vechi județe românești, intrase în Regiunea Argeș, care avea capitala la Pitești. Pare cunoscută ideea aceasta a reîmpărțirii României pe regiuni, nu?

Râmnicu Vâlcea, o poveste uitată

Așadar, în anii 60 Râmnicu Vâlcea era un orăşel de 30.000 de locuitori. Principala „afacere”, dacă putem numi astfel o întreprindere din anii comunismului, era o tăbăcărie. S-au pus însă curând bazele fondării Combinatului pentru Prelucrarea Lemnului.

Un bătrân ar spune că orașul era și atunci precum este în zilele noastre, dar fără hackeri, o urbe liniștită, cu aceleași clădiri vechi, cu case înconjurate de grădini mari, cu alei largi, cu aceeași gară minunată și cu același bulevard care trecea peste Olt, ca o brazdă adâncă ce spinteca așezarea de la vest la est. Erau și atunci patru licee în Râmnicu Vâlcea, cu hărmălaia dulce a tinerilor ce se pregăteau să plece cât mai departe de orașul în care se născuseră.

Te mai poți documenta și despre: Constantin Poroineanu – unul dintre cei mai bogați români ai secolului 19. Finalul tragic al moșierului a scris istorie în România

România făcea parte în anii aceia, alături de URSS, Germania de Est (RDG), Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), inițiativă relativ recentă a URSS-ului în 1949. Era de fapt o organizație economică, o replica roșie a OECE (Organizația Europeană pentru Cooperare Economica), un altfel de răspuns la Planul Marshall al americanilor.

Obiectivul asumat al CAER era acela de a stimula comerțul dintre țările din blocul estic. A fost o glumă, ajutorul acesta neputând fi comparat cu cel acordat de SUA țărilor din occident. CAER a decis și a transmis regimului socialist că România nu va atinge epoca de aur prin agricultură, ci prin industrie.

În anii aceia, în sudul Râmnicului mângâia coasta orașului o comună imensă, o comună cu un târg celebru, cu agricultori ce-și trăiau liniștiți viețile în lanurile imense de porumb ce înconjurau așezarea lor. Atunci a fost primul sfârșit, sfârșitul Râureniului, care în cinci ani (vă amintiți cincinalele, vedem că și dezastrele aveau planuri cincinale) avea să dispară.

Sfârșitul a venit odată cu un început, nașterea celei mai mari platforme industriale din jumătatea sudică a României, cunoscută sub numele de Platforma Râureni. Aici se va naște CIPA, Combinatul Chimic, în anul 1966, o entitate realizată după parteneriate cu firme din Republica Federală Germania, îndeosebi  unele secții fiind rezultat al acestei colaborări.

Anii 70, cei în care Nicolae Ceaușescu mima o relaxare și chiar relații de amiciție cu vestul după condamnarea invaziei din Cehoslovacia, au fost cei în care Vâlcea, devenită încă din anul 1968, anul celebrului discurs, județ autonom, a început o dezvoltare industrială extraordinară. La Râureni se putea spune că era deja un centru industrial serios, în a cărui compunere intrau, pe lângă Combinatul Chimic și Uzinele Sodice, CET Govora, IUCF, Uzina G și Uzina Militară. Un uriaș complex se ridică, legând sarea Ocnelor, calcarul Bistriței, cărbunele de la Berbești, Cernișoara, Alunu și Oteșani.

Poate cea mai mare inovație a acelor ani, cu siguranță prima de asemenea anvergură, a fost proiectarea și construirea conductelor de 70 de kilometri care legau Râmnicu Vâlcea și Piteștiul, un veritabil liant între chimia vâlceană și petrochimia argeşeană.  De la Pitești sosea, pe aceste conducte, atât etilena cât și propilena necesare producerii policlorurii de vinil, cunoscută de toți românii ca PVC, un produs rămas după procesul de rafinare al petrolului și cel de pirolizare benzinelor nafta. Este trist dacă amintim și că, în anii aceia, petrolul venea prin conducte tocami din Marea Neagră.

În câțiva ani liniștita urbe vecină cu Râureniul devenise un gigant complex al României Socialiste, un complex tehnologic ce includea și rafinarea, piroliza, transportul. Urmările au fost firești, iar prima a fost explozia demografică. Râmnicu Vâlcea, micul orășel subcarpatic din anii 60 ajunsese în 1980 la 85.000 de locuitori, iar suprafața sa se mărise de 3 ori. Au apărut cartiere noi, precum Ostroveniul care avea 40.000 de locuitori, 1 Mai, Petrişor, Lenin Sud.

Continuând procesul ce a afectat toate orașele cu arhitectură veche, centrul istoric al Râmnicului a fost distrus, „sistematizarea” lovind și inima acestui minunat oraș. Apare bulevardul cu numele atât de folosit în acea epocă, V.I. Lenin, Decebalul de astăzi, sunt înființate numeroase școli profesionale, zece licee și chiar și un institut ai cărui absolvenți erau subingineri în chimie. În ultimii ani ai secolului trecut, Râmnicu Vâlcea depășise 100.000 de locuitori.

În ceea ce privește posibilitățile oamenilor de a se angaja, trebuie să amintim că doar pe Platforma Râureni lucrau 30.000 de salariaţi, în schimburi. Mai mult de jumătate din liniile de transport aveau pe traseu și combinatul iar la nivel județean se acorda o importanță deosebită acestui aspect, existând numeroase linii, atît de zi cât și de noapte, care aduceau angajații spre celebrele CIPE. Combinatul Chimic era elementul central al Platformei Râureni. Fără a simți, cei aproximativ 10.000 de angajați ai combinatului, se obișnuiau, pe langă traficul ce devenise o rutină și cu noxele de la CET. Micul oraș liniștit din anii 60 se transformase într-un conglomerat industrial extrem de poluant.

Libertatea câștigată în zilele Revoluției din 1989 a venit și cu probleme. În anii 90 nimeni nu ar fi putut să își închipuie că sfârșitul comunismului ar putea fi și sfârșitul multor instituții vâlcene.În 1989 30000 de vâlceni aveau un loc de muncă, în 1995 lucrau deja mai puțin de 25000. Povestea se scrie singură în anii ce urmează, iar filele ei sunt triste: 20.000 de angajați în 1998, 15.000 în 2000, 10.000 în anul 2007. Oamenii simțeau că este un declin evident, simțeau des fiorii posibilității de a fi concediați. Vâlcea intrase în hora economiei de piață și nu mai putea ieși, iar ritmurile jocului erau date de calitate, eficiență și restructurare.

Vezi și: Georgescu- Fuerea – familia din Dalass-ul ialomițean obligată să își incendieze averea. Adevărata poveste de aur a milionarilor de carton care au pus bazele kitsc-ului românesc în materie de turism

Întreprinderea de Utilaj Chimic și Forjă Vâlcea este primul activ care se privatizează, devenind, după achiziționarea de către francezi, Vilmar. Vilmar, după un proces de readaptare la economia globală, a continuat să funcționeze fără probleme. A venit rândul Uzinei de Armament, cumpărată de familia de afaceriști Tudor și restructurată total, o afacere care va atinge, de asemenea, succesul. Uzinele Sodice Govora au o privatizare catastrofală, vine însă un grup de afaceriști polonezi și sunt salvate.

Din imensul complex industrial rămăseseră CET și Oltchim, fostul combinat chimic denumit astfel după 1990. În presa locală se scria că rămăseseră tocmai cele două entități conduse de oameni care aveau multe în comun cu corupția de modă veche. Noul mileniu nu aduce liniște și în anul 2003 Petromul se vinde OMV-ului. Rafinăria argeșeană ARPECHIM era una dintre activele Petrom. Din nou trebuie să amintim legende locale, legende care spuneau că OMV nu ar fi fost interesată de rafinăria de la Piteşti.

Cu toate acestea, guvernul român a insistat teribil ca și ARPECHIM să fie inclusă în tranzacție. Se regăsea de ceva vreme în structura de acționariat de la Oltchim un grup de acționari minoritari, niște polonezi și germani cu multă influență. OMV a spus răspicat că nu se pune problema ca în tranzacție să intre și rafinăria de la Pitești.

Ar fi fost cu siguranță finalul a tot ceea ce avea legătură cu PVC la Râmnicu Vâlcea. Începe în acel moment un veritabil război mediatic orchestrat de interese, un război purtat de managementul de stat al combinatului şi acţionarul minoritar. Datoriile însă nu țineau cont de starea de conflict, iar creșterea datoriilor era legată, în mod firesc, de scăderea producției. În timp ce Rafinăria de la Pitești se închide, statul cumpără de la partenerul OMV Piroliza din același oraș.

Continuă măsurile incredibile și, odată cu creșterea alarmantă a datoriilor, salariile angajaților de la Oltchim se măresc gradual, considerabil. Foarte mulți bani sunt investiți în echipa de handbal Oltchim Râmnicu Vâlcea, emblemă și motiv de mare mândrie a orașului.

Vezi și: Generalul Pacepa. Un munte de legende și o avere de 80.000 de dolari în anii ’70. Spionul care l-a trădat pe Ceaușescu și a scris istorie în România

Anul 2012 era anul în care mayașii credeau că lumea se va sfârși. Lumea a continuat să existe, sfârșitul a venit doar pentru Oltchim. Cocoșat de imense datorii, combinatul cade în Râmnicu Vâlcea. Două luni de zile este în moarte clinică, în timp ce Vâlcea este scuturată de greve și scandaluri. Apar tot felul de zvonuri, de minciuni, vine celebrul Dan Diaconescu care prezintă posibilitatea unei altfel de privatizări. S-a dovedit o otevizare clasică a aceslor zile și atât. După cinci ani de incertitudini, de restructurări, colosul industrial de la Vâlcea a fost împărțit în nouă active și scos la privatizare.

A fost probabil momentul în care toți oamenii au simțit că povestea frumoasă a Vâlcii anilor 70 și 80 își scria ultima filă. În 2018 Chimcomplex reușea să achiziționeze cinci dintre cele nouă active și o parte mică din al șaselea, exact părțile care reușiseră să fie cât de cât rentabile după 2012. Restul activelor din Râmnicu Vâlcea, adică ceea ce mai rămăsese nedorit și nerentabil din mărețul Oltchim, au fost cele care au consfințit falimentul inevitabil.

În zilele noastre, Râmnicu Vâlcea are din nou aerul orășelului din anii 60. În parcul Zăvoi din bătrânul oraș pot fi auziți, în zilele senine și liniștite, bătrâni care spun povestea măririi și decăderii industriei vâlcene, iar multe personaje ale poveștii sunt manageri, autorități, jurnaliști și politicieni corupți.

Video Râmnicu Vâlcea

Vezi și: Uzinele Reșița. Locul unde NU s-au turnat piesele Turnului Eiffel