Uzinele Reșița. Locul unde NU s-au turnat piesele Turnului Eiffel

Una dintre amăgirile mari ale românilor a fost ideea că multe piese care compun măreția Turnului Eiffel au fost turnate, demult, la noi în țară, la Reșița. Au trecut mulți ani de când se rostogolea povestea aceasta printre oameni care credeau și că Helmuth Duckadam a fost împușcat în mâna magică de la Sevilla de un securist, la ordinul lui Nicu Ceaușescu, mulți ani de când oamenii din țara noastră ar fi jurat că Ileana Sărăroiu a fost înmormântată când încă mai avea puțină viață în ea și, cu toate acestea, unele povești din categoria celor amintite continuă să existe și să se completeze chiar cu noi și picante detalii.

Adevărul despre legendele „Reșița”

La 31 martie 1889 era inaugurat ceea ce avea să devină, nu așa ușor cum s-ar părea azi, unul dintre cele mai mari simboluri arhitecturale ale lumii și cu siguranță adevăratul simbol al Parisului și al Franței. Compania inginerului Gustave Eiffel a proiectat construcția cu gândul că va fi un arc de intrare în Expoziția Universală de la Paris din 1889, expoziție ce urma să celebreze centenarul Revoluției Franceze din 1789.

Puțini oameni știu și unii ar spune că este neverosimilă informația care atestă faptul că mulți artiști și lideri de opinie ai vremurilor considerau că turnul ar fi un motiv de mare rușine pentru Paris. Inițial s-au opus construirii, pentru ca apoi, după ce turnul a fost ridicat, să protesteze și mai vehement și să solicite chiar demolarea edificiului pentru care s-a lucrat timp de doi ani, între 1887 și 1889.

La construcția turnului au lucrat în jur de 300 de muncitori, care au avut drept misiune îmbinarea a 18.038 de piese metalice pentru care au folosit două milioane și jumătate de nituri. Pentru a ucide total legenda fierului de la Reșița, trebuie să precizăm că absolut toate piesele au fost turnate în forjeriile Uzinelor Fould-Dupont. Știm cu certitudine și că minereul necesar a fost extras din Algeria.

Finalizat la 31 martie 1889, turnul cu înălțimea de 324 de metri, cu trei etaje și pentru vopsirea căruia sunt necesare 50 de tone de vopsea maro a devenit vizitabil în data de 6 mai 1889. La Turnul Eiffel lucrează permanent aproximativ 500 de oameni în slujba celor 5,5 milioane de vizitatori dintr-un an obișnuit. A fost declarat drept monument istoric în 1964, iar din 1991 se află pe lista patrimoniului mondial construit al umanității.

Reşiţa este situată în partea de sud-vest a României, iar pitorescul zonei cheamă destul de mulți turiști care, după un sejur, pleacă și cu o tristețe misterioasă. Uzinele reșițene de la vestul Semenicului au fost fondate la 3 mai 1771 și este firesc, cititorule, să ai impresia că este o greșeală de scriere, dar nu este. 1771 este anul în care începe istoria industrială a Reșiței.

Așadar, la 3 iulie 1771 a fost dată în exploatare cea mai veche unitate industrială din țara noastră și cu siguranță una dintre cele mai vechi de pe continent. Erau câteva furnale și forje. La momentul inaugurării oficiale, la 3 iulie 1771, mica uzină bănățeană își începea existența chiar înaintea unor entități industriale ce vor face istorie. Astfel, Krupp Germania va fi fondată în 1811, Vitkovice în 1829, Donavitz în 1836, MAN în 1834, Sulzer în 1834, Burmeister Wain în 1843 iar Skoda și mai târziu, în 1851.

Peste ani, sectorul metalurgic nu va mai avea exclusivitate, dezvoltându-se treptat și unul al construcţiei de mașini. În ultima parte a secolului XIX, acest sector devenea dominant, însă și metalurgia și construcția de mașini au existat decenii împreună, într-o unitate industrială integrată.

O istorie etapizată a industriei reșițene ar trebui începută, evident, din anul 1771, iar prima etapă, denumită de monografii instituției „perioada Erariului” și cuprinsă între 1771 și 1854, este etapa în care uzina era subordonată fiscului austriac. Fiscul austriac controla uzinele prin Direcția Minieră Bănățeană, instituție ce avea sediul la Oraviţa. În anul 1815 se fabricau piese din fontă, bare forjate din fier, cercuri pentru roţile căruţelor, diferite scule, cuie, unelte pentru agricultură.

O a doua etapă, „perioada St.E.G.” este cea cuprinsă între 1855 și1920, interval în care Uzinele din Reşiţa au fost parte integrantă a consorţiului internaţional St.E.G. „K.u.K Oberprivillegierte Staatseisenbahn Gesellschaft”, o societate imperială şi regală a căilor ferate. Din același consorțiu mai făcea parte și o fabrică de locomotive din Viena. Capitalul St.E.G. era francez şi austriac, finanțarea fiind asigurată de trei bănci: Société général du crédit mobilier de Paris, Georg Sina (Viena) şi Arnstein & Eskeles (Viena).

A urmat etapa UDR între 1920 și 1948, imediat după ce armele marelui război au tăcut. Decretul Regal Român nr.2455 din 8 iunie 1920 a consființit trecerea patrimoniului St.E.G. de pe teritoriul României în societatea „Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa”. În cadrul societății s-a format o „Direcţie a atelierelor” care cuprindea sectorul de construcţii de mașini. Domeniile cuprindeau 95.863 de hectare, mine, podgorii și cariere de calcar.

În etapa UDR uzinele erau astfel structurate: furnale, cocserie, oţelării, laminoare, fabrică de roţi montate, turnătorii, forjă, fabrică de maşini electrice, fabrică de armament, fabrică de poduri şi construcţii metalice, fabrică veche de maşini, fabrică de utilaj petrolier, fabrică de locomotive cu capacitate de 100 locomotive/an, profilul de fabricație cuprinzând în mod predilect locomotive cu abur, roţi montate, bandaje, poduri metalice şi echipament feroviar, construcţii metalice pentru clădiri şi hale industriale, poduri rulante, maşini electrice, transformatoare, aparataj electric, utilaj petrolier, armament şi altele. Cifra de afaceri a societății o clasa pe primul loc al topurilor iar numărul de angajați în anul 1948 era consemnat ca fiind 22892.

În 11 iunie 1948 era publicată în Monitorul Oficial Legea 119 care, pentru Reșița, însemna naţionalizarea Uzinelor de Fier şi Domeniilor, alături de alte 350 de societăţi din diverse domenii. În 1949, urmare a acordului de armistițiu cu U.R.S.S., în România apar societăţi mixte de tip SOVROM, o idee care a rezistat timp de șase ani, până la 30 septembrie 1954. Până la finalul anului 1949 societatea UDR a fost dezagregată, uzinele devenind părți ale SOVROMMETAL şi SOVROMUTILAJPETROLIFER. O istorie de 180 de ani lua sfârșit.

Cele două sovromuri vor fi reunite sub denumirea Combinatul Metalurgic Reşiţa din cadrul Ministerului Industriei Grele (ulterior Ministerul Metalurgiei şi Construcţiilor de Maşini) în anul 1954 și se va continua sub forma și cu denumirea aceasta până la 1 aprilie 1962 când, sub denumirea Uzina Constructoare de Maşini Reşiţa, va trece în subordinea mai multor ministere. Între octombrie 1969 şi martie 1973, la Reșița a existat Grupul de Uzine Reşiţa, grup din care mai făceau parte Uzinele de Construcţii Metalice Bocşa, Uzinele de Construcţii de Maşini Caransebeş, Uzinele Mecanice Timişoara şi Institutul de Cercetare şi Proiectare Echipamente Hidroenergetice Reşiţa.

Vezi și: Generalul Pacepa. Un munte de legende și o avere de 80.000 de dolari în anii ’70. Spionul care l-a trădat pe Ceaușescu și a scris istorie în România

După revoluție, adaptându-se trendurilor și legislației postdecembriste, ICM Reşiţa a suferit o reorganizare și a devenit Societate Comercială pe Acţiuni, persoană juridică română înscrisă la Oficiul Registrului Comerţului Caraş-Severin. Ca efect al Legii privatizării din 1991, a fost transferată în proporţie de 70% către Fondul Proprietăţii de Stat şi în proporţie de 30% către Fondul Proprietăţii Private I Banat-Crişana la 10 iunie 1993.

Perioada postprivatizare are ca repere principale vînzarea de către Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participațiunilor Statului, la 23 decembrie 2003, a pachetului de acţiuni deţinute de stat (60,7908%) unui consorţiu din care făceau parte societatea elveţiană INET A.G. şi Asociaţia Salariaţilor UCM Reşiţa.

Este momentul să tragem câteva concluzii. După naţionalizarea din 1948 uzinele continuau să rămână vioara întâi a industriei grele româneşti, dar, fără a se simți la vremea respectivă, un fenomen de marginalizare a început atunci și s-a dezvoltat timp de patruzeci de ani. Progresiv, uzinelor le-au fost luate produse esențiale iar o cronologie a acestor mișcări este extrem de elocventă.

Perioada dintre 1948 și 1989 ne arată că nu a existat program important al dezvoltării economiei naţionale din România, indiferent că discutăm despre programul de dezvoltare a bazei energetice, programul nuclear sau programul de dezvoltare a transporturilor feroviare, la realizarea căruia Uzinele Reşiţa să nu fi avut un rol major. În acești ani, marca uzinei a ajuns în mai mult de 35 de țări cu tradiție industrial istorică.

Cele două secole de activitate industrială a Reșiței pot fi caracterizate prin adaptarea continuă la contextual istoric. Uzinele au fabricat produse de o varietate mare, iar unele au fost elemente de avagardă industrială europeană.

Pe siteul oficial al instituției poate fi lecturată o sinteză a producției pentru câteva din produsele cu care uzinele de altădată și Reșița de astăzi se mândresc:

„1.461 de locomotive cu abur, din care 311 cu ecartament îngust de 948 mm şi 760 mm, 924 cu ecartament normal de 1.435 mm, 224 cu ecartament special de 1524 mm pentru URSS, 2 cu ecartament special de 1.000 mm pentru Vietnam, peste 180 poduri metalice feroviare şi rutiere mari, peste 6.000 bucăţi compresoare de aer industrial.

Peste 1,5 milioane kW motoare electrice, peste 1 milion kW utilaj termo energetic (turbine cu abur/generatoare), 4.008 perechi boghiuri pentru locomotive magistrale, peste 9,5 milioane CP motoare Diesel pentru locomotive, grupuri Diesel generatoare, propulsie fluvială, peste 1,3 milion CP motoare Diesel pentru propulsie nave maritime, peste 200 bucăţi servomotoare hidraulice mari, peste 9,5 milioane CP motoare Diesel pentru locomotive, grupuri Diesel generatoare, propulsie fluvială, peste 6,2 milioane kW hidroagregate (turbine hidraulice/generatoare electrice).”

Vezi și: Aristide Blank, „poetul rătăcit în lumea afacerilor”. Povestea secretă a milionarului interbelic, fondatorul băncii Marmorosch Blank de pe Strada Doamnei din București

După această scurtă istorie, rămâne întrebarea aceasta: de ce este atât de ușor să credem în legenda pieselor reșițene din Turnul Eiffel și atât de greu să ștergem praful de pe filele de istorie industrială seculară a Reșiței?

Poți citi: Max Auschnitt. Povestea „Regelui de Fier”, afaceristul din perioada interbelică băgat la închisoare de Carol al II-lea și eliberat de Ion Antonescu. Secretele nebănuite ale moștenirii de peste 40 de milioane de dolari