Legea ireversibilității evoluției este greșită, iar omul s-ar putea întoarce la stadiul de maimuță. Legea ireversibilității a apărut în anul 1893, după ce paleontologul belgian, Louis Dollo, a dezvoltat principiul conform căruia, odată ce o structură a dispărut din evoluție, ea rămâne așa pentru totdeauna. Conform cercetătorului, evoluția nu este reversibilă, însă în realitate, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, scrie playtech.ro.
Citește și Ritmurile timpului: O călătorie prin evoluția trendurilor muzicale și a petrecerilor
Legea ireversibilității a lui Dollo afirmă că un organism nu se întoarce niciodată exact la o stare anterioară, chiar dacă se găsește plasat în condiții de existență identice cu cele în care a trăit anterior.
Iar unii oameni de știință mers chiar mai departe și au divizat legea lui Dollo, enunțând cele două principii majore ale acesteia și anume:
1. Trăsăturile complexe pierdute nu pot fi recâștigate;
2. Pentru un organism, pierderea unei caracteristici complexe genetice ori de dezvoltare ar însemna să acumuleze atâț de multe mutații, încât acestea să facă imposibilă revenirea la caracteristicile inițiale.
Primul principiu pare destul de simplu, însă complicațiile apar la al doilea punct și asta pentru că odată cu dezvoltarea noilor metodologii genetice, ideea că mutațiile genetice întâmplătoare cauzate de anumite gene ar putea fi pierdute pentru totdeauna devine neconvingătoare și poate fi pusă sub semnul întrebării.
Concret, asta înseamnă că o evoluție genetică veche, deja depășită, ar putea fi, totuși, reactivată, datorită principiului că care a fost schimbat într-un anume fel, poate fi schimbat din nou, pentru a ajunge la starea inițială.
Totodată, prin al doilea punct al legii lui Dollo se presupune că acumularea de mutații cere timp, iar de-a lungul acestei perioade de transformare, caracteristicile vechi se pot reactiva și ar putrea duce la achiziția într-un interval scurt, de noi trăsături.
De-a lungul timpului, cercetătorii din întreaga lume și în special cei britanici au găsit numeroase exemple din lumea naturală ce par a contrazice flagrant primul punct al legii lui Dollo.
Unul dintre exemplele care demontează această teorie a lui Dollo este cel al unei specii de șopârlă care a „involuat” la vechea caracteristică, pe care o pierduse la un moment dat, de a depune ouă. Este vorba despre șopârla Liolaemus care trăiește în regiuni înalte, cu climă mai rece. Pentru a le ține de cald puilor, această specie de șopârle a dezvoltat o gestație internă, la fel ca a mamiferelor.
Unele șopârle din această specie au colonizat regiuni mai joase, cu climă mai blândă. Iar în aceste condiții ele și-au pierdut capacitatea de gestație internă, revenind la vechea trăsătură de depunere de ouă, acest lucru însemnând încălcarea legii lui Dollo, spun cercetătorii britanici.
Foarte important de precizat este faptul că există un studiu care a descoperit că vechiul os de la încheieturi și-a făcut reapariția pe scara evoluției păsărilor. Cândva, existau dinozauri care mergeau pășind pe toate cele patru picioare. Acest lucru însemna că aveau nevoie de încheieturi puternice care să le suporte greutatea, iar unul dintre oase, cel mai mic, a fost numit osul pisiform.
Când dinozaurii au început să meargă doar în două picioare, oasele de la încheieturi s-au modificat, iar osul pisiform se pare că a dispărut sau n-a lăsat nicio urmă în fosilele descoperite până acum.
De-a lungul timpului, pe măsură ce un grup de dinozauri s-a transformat în păsări, încheietura s-a schimbat și ea din nou, din dreaptă și rigidă, devenind îndoită și superflexibilă. Acest lucru a permis păsărilor să-și țină aripile strânse pe lângă corp. Ele au dezvoltat un alt tip de os al încheieturii, numit osul ulnar sau cubitusul.
Cercetătorii care au analizat atât fosilele cât și embrionii păsărilor actuale, au descoperit că osul ulnar este prezent deja într-un stadiu timpuriu de dezvoltare, dar nu și la păsările adulte. Totuși, cum era clar că exista un os la încheietura păsărilor adulte, acesta s-a dovedit a fi „dispărutul” os pisiform, ce se pare că a „reînviat” în linia de evoluție a păsărilor.
Mai mult, paraziții sunt total dependenți de gazda lor, iar odată ce au devenit paraziți, de regulă nu mai e cale de întors. Asta nu se aplică și în cazul acarienilor de praf. Aceștia sunt arahnide foarte mici ca dimensiune ce trăiesc, de regulă, în cuverturi, pături și perne. De asemenea, sunt organisme ce au un stil de viață independent, supraviețuirea lor nedepinzând de gazda lor.
Astfel, surpriza cercetătorilor a fost cu atât mai mare atunci când au descoperit că acarienii de praf din case au evoluat, de fapt, din paraziții permanenți al vertebratelor cu sânge cald.
În concluzie, în ciuda încercării paleontologul belgian, Louis Dollo, de a simplifica lumea înconjurătoare, există o mulțime de dovezi în natură care-i contrazic principiile enunțate.